La sfârșitul lunii august s-a închis Planul Național de Redresare și Reziliență, cel mai mare program de investiții din istoria recentă a acestei țări, iar odată cu el s-a închis și cea mai bună ocazie pe care am avut-o, vreodată, de a repara școala românească. Nu susțin, prin această declarație politică, faptul că nu s-a făcut nimic, pentru că nu ar fi adevărat, ci vin să vă întreb, împreună cu oamenii pe care îi reprezint, ce anume s-a făcut și, mai ales, unde s-a făcut.
Ministerul Educației a gestionat aproape 7.000 de proiecte, adică aproximativ o treime din tot ce a însemnat PNRR pentru România, o cifră impresionantă pe hârtie. Numai că, dacă ne uităm la ritmul în care s-a lucrat, tabloul se schimbă: în cinci ani, între 2021 și 2025, ministerul a plătit beneficiarilor circa șapte miliarde de lei, iar numai în primele șapte luni ale acestui an, ultimele înainte de termen, a plătit patru miliarde. Ceea ce se traduce, simplu, prin faptul că mai mult de jumătate din tot efortul a fost înghesuit în ultimele luni, sub presiunea ceasului. Iar ministrul educației, însuși, a recunoscut public că a fost nevoie de un efort uriaș pentru a recupera întârzieri mari și pentru a reduce riscul de a nu ne îndeplini țintele asumate.
Ceea ce vreau să subliniez aici, stimați colegi, este că o asemenea cursă contra cronometru nu rămâne fără consecințe, ea se plătește în calitatea lucrărilor, în corectitudinea recepțiilor și, peste doi sau trei ani, în corecțiile financiare pe care le vom descoperi la verificările Comisiei Europene.
Dar problema cea mai apăsătoare abia acum vine – la aproape o lună după închiderea programului, nu există, nicăieri, nici măcar pe platforma dedicată a ministerului, pnrr.edu.ro – o situație publică, la zi și defalcată pe județe și pe școli, din care un cetățean să poată afla ce s-a construit în localitatea lui și cu ce bani. Iar când statul cheltuiește miliarde din bani europeni și nu poate arăta, școală cu școală, ce s-a realizat, efectiv, atunci transparența nu mai este o formalitate administrativă, ci chiar condiția fără de care nu putem vorbi despre răspundere.
Și, stimați colegi, vă spun și de ce contează acest lucru mai mult decât pare: într-un județ precum Vasluiul – unul dintre cele mai sărace din România, cu școli mici, risipite prin sate, și cu mii de copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate – o sală de clasă reabilitată nu înseamnă confort, ci înseamnă că acel copil mai vine încă un an la școală. O grădiniță nouă nu înseamnă modernizare, ci înseamnă că o mamă se poate întoarce la lucru. Iar un program de sprijin, o masă caldă, câteva ore de activități remediale după cursuri înseamnă, pur și simplu, diferența dintre a termina opt clase și a rămâne analfabet funcțional la optsprezece ani.
De aceea am cerut ministrului Educației, printr-o întrebare parlamentară adresată în această lună, situația completă a județului Vaslui: câte proiecte au fost contractate și câte duse la capăt, ce școli și ce grădinițe au primit bani, câte lucrări au rămas neterminate și cine plătește pentru ele, câți elevi au fost cuprinși în programele de sprijin pentru cei aflați în risc de abandon și, mai ales, ce se întâmplă cu aceste programe acum, când finanțarea europeană a încetat.
Fiindcă aceasta este întrebarea care mă preocupă cel mai tare, stimați colegi: ce se va întâmpla de mâine? Programele care țineau copiii în școală au fost finanțate din PNRR. PNRR s-a terminat. Iar dacă statul român nu preia aceste programe în bugetul propriu, atunci tot ce am construit în patru ani se va nărui într-un singur an școlar, și vom fi cheltuit bani europeni pentru un rezultat de care nu ne-am preocupat să avem grijă.
Și mai este un aspect ce nu poate fi ocolit, anume politica de coeziune a Uniunii Europene care are un sens clar – acela de a apropia regiunile rămase în urmă de cele dezvoltate. Dacă la finalul acestui program se va dovedi că banii au mers cu precădere în județele care aveau deja capacitate administrativă, proiecte pregătite și consultanți plătiți, în timp ce județe precum Vaslui, Botoșani sau Teleorman au rămas la coadă, atunci vom fi folosit un instrument de coeziune pentru a adânci decalajele, ceea ce s-ar transforma în cea mai costisitoare formă de nedreptate, pentru că e făcută cu bani destinați tocmai combaterii ei!
Cer, prin urmare, Ministerului Educației și Cercetării trei lucruri, toate perfect realizabile: să publice, în termen de treizeci de zile, situația completă a proiectelor PNRR din educație, defalcată pe județe și pe unități de învățământ; să prezinte Parlamentului un plan de finanțare din surse naționale pentru continuarea programelor de sprijin destinate elevilor vulnerabili; și să arate limpede ce se întâmplă cu lucrările rămase neterminate, ca să nu ajungem în situația în care copii încep anul școlar într-un șantier abandonat.
Pentru că, dacă un program european se închide la o dată fixă, nevoile copiilor din Vaslui, nu.
Comments are closed