Deputatul AUR Dumitrina Mitrea transmite un mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății, în care scoate în evidență o serie de disfuncționalități în spitalele din România.
„În fiecare an, Ziua Mondială a Sănătății ne cere să reflectăm la sănătate ca drept fundamental, nu ca privilegiu. Pentru România, însă, această zi funcționează adesea ca un bilanț amar: un stat care vorbește despre reformă, dar nu reușește să construiască, să repare și să protejeze sistemul sanitar la nivelul pe care îl pretinde retorica.
1) Fonduri europene pierdute: spitale noi, pe hârtie; reabilitare, în întârziere.
Vorbind despre România, nu poți ocoli una dintre cele mai sensibile teme: incapacitatea de a atrage fonduri europene pentru construirea de spitale noi sau reabilitarea celor vechi. Într-o țară unde infrastructura medicală îmbătrânește, iar spațiile de îngrijire devin tot mai improprii, lipsa investițiilor nu e o problemă contabilă. E o problemă de vieți.
Spitalele nu sunt doar clădiri. Sunt:
– circuite infecțioase care trebuie proiectate corect,
– spații care trebuie modernizate pentru igienă și siguranță,
– echipamente care trebuie întreținute,
– condiții care trebuie să reducă riscul de complicații.
Când investițiile lipsesc, consecințele se văd în fiecare zi, în fiecare secție aglomerată, în fiecare procedură făcută „pe repede înainte”.
2) Bolile nosocomiale: când „tratamentul” devine risc de moarte.
În România, bolile nosocomiale continuă să ucidă. Iar asta e una dintre cele mai grele și mai inacceptabile realități: oameni sănătoși (sau aparent sănătoși) ajung în spital pentru o problemă banală, o răceală, o infecție minoră, și pleacă mult mai rău decât au venit.
Aceasta nu este fatalitate. Este eșec sistemic:
– control insuficient al infecțiilor,
– resurse limitate pentru dezinfectare și sterilizare,
– spații care nu respectă standarde moderne,
– personal suprasolicitat,
– cultură instituțională care tolerează rutina, în loc să construiască siguranță.
Infecțiile nosocomiale nu ar trebui să fie „un subiect despre care se discută”. Ele ar trebui să fie un subiect închis, prin politici publice reale și măsurabile.
3) Pandemia: vaccinuri pentru câți oameni trebuiau, sau pentru câte țări?
În pandemie, România a comandat vaccinuri anti-COVID „cât să vaccineze 7 state”. Această frazare (oricum ar fi fost justificată intern) spune, în esență, o poveste care deranjează: că deciziile au fost luate cu o detașare care nu se potrivește cu gravitatea și cu logica sănătății publice.
O societate poate trece prin confuzie, prin incertitudine, prin dificultăți logistice. Dar are dreptul să ceară: transparență, justificare, eficiență în utilizarea banilor publici, responsabilitate pentru alegerea cantităților.
Pentru că sănătatea publică nu e teren pentru calcule opace. Când comanzi „mai mult decât e nevoie”, plătești de două ori: economic și, uneori, încrederea.
4) Doctorii nu mai sunt eroi: când sistemul te consumă, eroismul devine o reacție la un sistem care nu funcționează.
O altă idee care trebuie spusă direct: doctorii nu mai sunt percepuți ca eroi care salvează vieți, ci ca oameni împinși să funcționeze într-un sistem care îi blochează.
Erou e cine are: resurse, timp, infrastructură, siguranță, decizie coerentă, sprijin real.
Când însă doctorul stă într-o instalație degradată, cu echipamente insuficiente, cu infecții care se pot transmite din cauza mediului și cu presiune constantă, eroismul nu mai este un merit individual. Devine o reacție la un sistem care nu și-a făcut temele.
Și atunci se întâmplă ceva periculos: oamenii se închid, obosesc, pleacă. Iar România rămâne cu aceeași problemă, dar fără continuitate.
Ziua Mondială a Sănătății nu e despre sloganuri. Ziua Mondială a Sănătății ar trebui să fie un moment de angajament pentru schimbare. Pentru România, mesajul ar trebui să fie simplu și dur:
– dacă nu poți atrage bani europeni pentru spitale, nu poți cere încredere că sistemul e „în reformă”;
– dacă bolile nosocomiale încă ucid, nu poți vorbi doar despre „cazuri”;
– dacă în pandemie s-au luat decizii care par disproporționate, trebuie explicat public și trebuie trasă o linie între urgență și exces;
– dacă doctorii sunt reduși la supraviețuire profesională, atunci problema nu este „lipsa lor de dedicare”, ci lipsa unui sistem care să-i susțină.
Sănătatea nu se măsoară în declarații. Se măsoară în clădiri sigure, în proceduri care funcționează, în infecții controlate, în decizii transparente și în faptul că oamenii pleacă din spital cu șanse reale să trăiască”, a declarat deputatul AUR, Dumitrina Mitrea.
Comments are closed