„Anul 1816 reprezintă pentru Iaşi nu doar un moment cultural, ci un act de curaj identitar. Într-o epocă în care elita vorbea mai degrabă în limbi de împrumut, iar cultura autohtonă era privită ca provincială, Gheorghe Asachi a avut îndrăzneala de a pune pe scenă primul spectacol de teatru în limba română: „Mirtil şi Hloe”, o pastorală într-un act. A fost mai mult decât un eveniment artistic; a fost o declaraţie de existenţă naţională.
La Iaşi, capitală culturală şi spirituală a Moldovei, limba română urca pentru prima dată pe scenă cu demnitate, rostind emoţii, idei şi sensibilităţi proprii. Publicul nu asista doar la un spectacol, ci la naşterea unei conştiinţe. În acea seară, românii s-au recunoscut pe ei înşişi în cuvintele rostite, în ritmul limbii lor, în expresia unei culturi care nu mai cerea permisiunea de a exista.
Gheorghe Asachi a înţeles un adevăr important: un popor fără cultură proprie este uşor de dominat. De aceea, teatrul românesc nu s-a născut din imitaţie, ci din nevoia de afirmare. „Mirtil şi Hloe” nu a fost un simplu exerciţiu literar, ci o formă de rezistenţă paşnică într-o lume în care modelele străine erau considerate superioare prin simplul fapt că erau străine.
Astăzi, la peste două secole distanţă, paradoxul este dureros. Dacă în 1816 luptam să avem acces la propria limbă pe scenă, în prezent importăm masiv forme culturale fără rădăcină, fără legătură cu sufletul românesc. Serialele, modelele, discursurile şi valorile vin gata ambalate, în timp ce creaţia autohtonă este adesea marginalizată, subfinanţată sau ridiculizată. Nu mai suntem colonizaţi politic, dar riscăm o colonizare culturală mult mai perfidă.
Suveranismul cultural nu înseamnă izolare, ci discernământ. Aşa cum Gheorghe Asachi nu a respins cultura europeană, dar a ales să o filtreze prin limba şi sensibilitatea românească, la fel România de astăzi trebuie să-şi apere spaţiul cultural. O naţiune care consumă exclusiv cultura altora ajunge, inevitabil, să gândească în termenii altora.
Momentul 1816 de la Iaşi ne obligă la memorie şi responsabilitate. Cultura română nu este un ornament, ci o infrastructură de identitate. Teatrul în limba română a fost un act fondator, la fel cum apărarea culturii naţionale este, astăzi, un act de suveranitate. Fără limbă, fără artă, fără repere proprii, statul devine o formă fără fond.
Într-o lume care ne invită constant să imităm, lecţia lui Gheorghe Asachi rămâne actuală: adevărata modernitate începe atunci când ai curajul să fii tu însuţi”, a declarat Cristina Dascălu, deputat AUR.
Comments are closed