27 decembrie 537 nu este doar o dată din cronologia Bizanţului, ci un reper de civilizaţie. În acea zi, la Constantinopol, împăratul Iustinian inaugura biserica Sfânta Hagia Sofia, ridicată nu doar din piatră şi marmură, ci din ambiţia unui imperiu care îşi cunoştea identitatea, credinţa şi menirea istorică.
„Solomon, te-am întrecut!”, ar fi rostit Iustinian, nu ca un gest de trufie, ci ca o declaraţie de suveranitate spirituală şi culturală: Bizanţul nu imita, Bizanţul crea.
Hagia Sofia a fost, de la început, mai mult decât un lăcaş de cult. A fost expresia unei puteri care îşi legitima autoritatea prin credinţă, lege şi continuitate. Sub cupola ei, cerul şi pământul păreau să se atingă, iar ordinea politică era inseparabilă de ordinea morală.
Imperiul Bizantin înţelegea un adevăr pe care lumea contemporană pare să-l fi uitat: fără rădăcini spirituale, niciun stat nu poate dăinui.
Pentru români, Hagia Sofia nu este o construcţie străină. Bizanţul a fost matricea noastră civilizaţională, izvorul dreptului, administraţiei, al limbii liturgice şi al credinţei ortodoxe. Din Constantinopol ne vin nu doar icoanele şi rânduiala bisericească, ci şi ideea de stat organizat, suveran, capabil să reziste prin cultură şi identitate. Nu întâmplător, voievozii români s-au văzut continuatori ai acestei moşteniri, apărători ai unei Europe creştine atunci când alţii capitulau.
În acest sens, comemorarea inaugurării Sfintei Hagia Sofia este şi un act de reafirmare suveranistă. AUR vorbeşte despre suveranitate nu ca despre un slogan, ci ca despre o continuitate istorică. Aşa cum Bizanţul nu şi-a delegat credinţa, legea şi destinul, nici România nu trebuie să-şi externalizeze identitatea, decizia politică sau valorile fundamentale. Hagia Sofia ne aminteşte că marile civilizaţii nu se construiesc prin supunere, ci prin asumare.
Astăzi, când globalismul încearcă să reducă naţiunile la simple entităţi administrative, lecţia anului 537 rămâne actuală. O civilizaţie care îşi cunoaşte rădăcinile nu poate fi anulată. Un popor care îşi respectă credinţa şi istoria nu poate fi dizolvat. Hagia Sofia stă mărturie peste veacuri că suveranitatea adevărată începe în spirit şi se apără prin cultură, credinţă şi memorie.
Comments are closed