Datele publicate recent de Ministerul Educaţiei şi Cercetării arată un declin alarmant al resursei umane din învăţământul preuniversitar.
În doar doi ani, numărul profesorilor suplinitori a scăzut cu peste 44%, iar peste 17.000 de titulari au dispărut din sistem fără explicaţii clare. Aceasta este una dintre cele mai abrupte scăderi din ultimele decenii, produsă în contextul aplicării Legii nr. 141/2025 – cunoscută sub numele de Legea Bolojan.
Ceea ce se întâmplă în şcolile României nu este o simplă reorganizare, ci o restructurare masivă a sistemului educaţional, cu efecte directe asupra profesorilor, elevilor şi calităţii actului de învăţare. Creşterea normei didactice cu două ore, comasările de şcoli, reducerea numărului de clase şi tăierea plăţilor cu ora au produs un dezechilibru vizibil. Profesorii rămaşi în sistem sunt obligaţi să predea mai mult, adesea în condiţii mai grele, în timp ce mii de colegi au fost împinşi spre ieşirea din sistem.
Reforma pe hârtie, impusă prin Legea 141/2025, s-a transformat într-o presiune uriaşă asupra cadrelor didactice. În locul unei modernizări reale, avem o simplă redistribuire a poverii: mai puţini oameni pentru mai multă muncă. Iar cei care au rămas duc pe umeri întreaga greutate a unei politici care confundă eficienţa bugetară cu eficienţa educaţională.
Nu putem vorbi despre o şcoală performantă într-un sistem în care profesorii sunt epuizaţi, elevii aglomeraţi, iar calitatea orelor este sacrificată în numele economiei de resurse. Educaţia nu se poate reduce la cifre şi la tabele contabile. Ea este o investiţie în oameni, nu o cheltuială care trebuie tăiată.
Profesorii suplinitori nu sunt o categorie marginală, ci sunt parte esenţială a reţelei educaţionale. Mulţi dintre ei sunt tineri dedicaţi, care şi-au început cariera cu entuziasm şi competenţă. Pierderea lor înseamnă pierderea unei generaţii de profesori care ar fi putut aduce prospeţime şi energie nouă în sistem. A-i elimina din cauza comasărilor sau a creşterii normei este o greşeală strategică, care va costa România pe termen lung.
În acelaşi timp, titularii rămaşi sunt tot mai împovăraţi. Creşterea numărului de ore, combinată cu extinderea grupelor de elevi şi cu interdicţiile impuse în privinţa plăţii cu ora, transformă munca didactică într-un maraton fără pauze. Mulţi profesori ajung să predea în mai multe şcoli pentru a-şi completa norma, pierzând timp, energie şi sensul vocaţiei care i-a adus în această profesie.
Într-un moment în care România are nevoie de stabilitate şi încredere în educaţie, Legea Bolojan a produs exact opusul: nesiguranţă, confuzie şi demotivare. În loc să încurajeze performanţa, a tăiat din resursele umane; în loc să sprijine profesorii, i-a împins într-o competiţie de supravieţuire.
Este esenţial să privim aceste cifre dincolo de statistici: în spatele fiecărui procent se află oameni – profesori care nu mai predau, elevi care rămân fără continuitate şi părinţi care îşi pierd încrederea în şcoală. Scăderea cu 44% a numărului de suplinitori nu este un semn de eficienţă, ci un semn de retragere a resursei umane dintr-un sistem devenit ostil.
Educaţia nu se poate reforma prin constrângere. Nu poţi cere calitate fără a oferi respect, echilibru şi condiţii decente. România are nevoie de un model de reformă care să pornească de la profesori, nu de la calcule bugetare. În centrul oricărei politici educaţionale trebuie să stea omul: cel care predă, formează, motivează şi inspiră.
Legea Bolojan a fost prezentată drept o soluţie de „optimizare”, dar în realitate a adus tensiune, incertitudine şi scăderea atractivităţii profesiei didactice. Nu putem cere tinerilor să intre în învăţământ atâta timp cât mesajul transmis este acela că munca lor poate fi oricând redusă, redistribuită sau anulată printr-o decizie administrativă.
Educaţia nu poate fi eficientizată prin tăieri, ci prin investiţie în oameni, formare continuă şi stabilitate. Adevărata economie este cea care păstrează profesorii buni în sistem şi care îi motivează să rămână. România nu va avea o şcoală modernă fără profesori respectaţi şi sprijiniţi.
Este momentul ca întreaga societate, decidenţi, părinţi, elevi şi profesori, să conştientizeze că viitorul educaţiei nu se poate clădi pe epuizare şi frică. Avem nevoie de echilibru, de dialog şi de politici care pun în centrul reformei fiinţa umană, nu mecanismul birocratic.
În faţa efectelor evidente ale Legii Bolojan, îmi exprim public îngrijorarea şi solidaritatea cu toţi profesorii care, în ciuda greutăţilor, continuă să creadă în misiunea lor. Ei sunt dovada vie că educaţia supravieţuieşte nu datorită politicilor, ci datorită oamenilor care nu renunţă.
Comments are closed