Există momente în care o societate este judecată nu după discursurile ei despre civilizație, ci după felul în care își tratează ființele vulnerabile.
Cazul adăpostului de câini din comuna Suraia nu este doar un scandal local. Este un test moral pentru statul român.
Imaginile, mărturiile și reacțiile publice apărute în legătură cu acest adăpost nu descriu doar o posibilă disfuncționalitate administrativă. Ele sugerează un fenomen mult mai grav,tolerarea suferinței sub privirea autorităților.
Atunci când într-un adăpost public apar suspiciuni de condiții improprii, de lipsă de îngrijire, de supraaglomerare sau de tratament inadecvat, problema nu mai este una de procedură. Devine una de responsabilitate instituțională și de credibilitate a statului.
Un stat care nu poate garanta respectarea legii într-un spațiu pe care îl administrează direct transmite un mesaj periculos, că regulile sunt opționale, că demnitatea vieții poate fi ignorată, că absența controlului este acceptabilă.
Protecția animalelor nu este un lux al societăților prospere. Este un indicator al maturității morale și juridice a unui stat.
În Uniunea Europeană, bunăstarea animalelor este parte a standardelor de civilizație. În România, ea nu trebuie să rămână doar o formulă legislativă.
Cazul Suraia nu trebuie închis prin explicații administrative, ci clarificat prin verificări reale, prin asumarea responsabilităților și prin măsuri concrete care să prevină repetarea unor asemenea situații.
Nu cerem doar sancțiuni. Cerem un semnal clar că legea funcționează, că autoritățile își exercită atribuțiile și că statul român nu tolerează indiferența față de suferință.
Pentru că, în ultimă instanță, modul în care tratăm ființele fără apărare spune cine suntem ca societate.
Comments are closed