În fiecare an, Guvernul ne vorbește despre combaterea abandonului școlar, despre sănătatea emoțională a elevilor, despre prevenirea consumului de droguri, despre violența din școli și despre parteneriatul dintre familie și educație.
Dar când vine momentul să susțină oamenii care se ocupă de toate aceste probleme, aceeași guvernanți scot creionul roșu și încep să taie.
Astăzi vorbim despre eliminarea indemnizației de dirigenție.
Poate că pentru un funcționar dintr-un minister aceasta este doar o linie într-un tabel. Pentru școala românească, însă, este încă o lovitură dată celor care țin sistemul în picioare.
Vreau să îi întreb pe autorii acestei măsuri dacă au fost vreodată într-o ședință cu părinții care durează trei ore? Au încercat să convingă un adolescent să nu abandoneze școala? Au mers într-o familie unde copilul vine la cursuri flămând, neglijat sau victimă a violenței? Au stat nopți întregi completând documente, situații școlare, rapoarte și justificări cerute de o birocrație sufocantă?
Pentru că acestea sunt realitățile unui diriginte. Dirigintele nu este un simplu profesor care bifează o oră în catalog. Dirigintele este primul care află când un copil este în pericol. Este primul care observă schimbările de comportament. Este omul care încearcă să țină legătura dintre școală, familie și comunitate într-o societate care se destramă tot mai mult. În loc să fie sprijinit, dirigintele este transformat acum într-un voluntar obligatoriu.
Statul îi spune foarte clar: „Muncește în continuare, dar fără să mai fii plătit pentru această responsabilitate.” În loc să găsim soluții pentru a atrage oameni valoroși în educație, noi găsim metode noi de a-i alunga.
Cei care au scris această lege nu par să înțeleagă un lucru esențial: profesorii nu refuză dirigenția pentru că nu iubesc copiii. Vor refuza pentru că statul îi obligă să aleagă între demnitate și sacrificiu.
Iar când tot mai puțini profesori vor accepta să preia clase, cine va răspunde? Ministerul Muncii? Ministerul Educației? Experții care calculează economii de câteva milioane de lei într-un birou cu aer condiționat? Nimeni nu va răspunde. Ca de fiecare dată, nota de plată va fi trimisă elevilor și părinților.
Din păcate, acesta este modelul care guvernează România de ani de zile: pentru privilegiații sistemului se găsesc bani, pentru consultanțe se găsesc bani, pentru sinecuri se găsesc bani, dar pentru profesorul care răspunde de 30 de copii nu se mai găsesc. Aceasta este adevărata problemă. Nu lipsa banilor. Ci lipsa respectului. Un stat care nu respectă profesorii nu respectă educația. Un stat care nu respectă educația nu își respectă copiii. Iar un stat care nu își respectă copiii își compromite singur viitorul.
De aceea solicit Guvernului să renunțe la această măsură absurdă și să înceteze politica tăierilor făcute exclusiv pe spatele celor care muncesc cinstit.
Comments are closed