Senatorul Chelaru Mircia: ”NAŢIONALISMUL și singularitatea individului, două realități ale lumii contemporane.” – repere doctrinare –
În zilele noastre se vorbeşte tot mai răspicat despre naţiune, pro sau contra, dar se vorbeşte cu substanţă. Există o imensă acumulare de probe definitorii care certifică obiectivitatea şi necesitatea existenţei naţiunilor ce nu mai pot fi contestate, ele însele fiind o formă de manifestare vie a devenirii conştiinţei de sine a umanităţii contemporane. Şi în numele lor şi alăturat lor se dezvoltă partea cea mai aprigă a încriminărilor.
Naţionalismul ca formă de exprimare a sentimentului şi identitarului naţional pleacă de la o realitate obiectivă pe care o trăieşte omenirea, într-un mediu reconfigurat de modernitate şi inovaţie. Naţiunea se reinventează, reformându-şi totodată toate subrutinele sale conceptuale. Aceste aspecte ale realităţii obiective nu mai pot fi expediate într-o ignoranţă prefăcută a politicii struţului! Şi nici lăsată pe mântuiala vulgului.
Aşa se face că, din nou, “o stafie bântuie Europa”, chiar mai mult, lumea întreagă. Abordările în competiţie asupra temei sunt tot mai marginale, dar în acelaşi timp tot mai puţin diferenţiate. Ele merg de la absolutizarea conceptelor naţionale și suveraniste până la negarea totală a legitimităţii existenţei naţiunilor. Între aceste două extreme, coexistă doar nuanţe pline de orgolii paternaliste, cu vădite exerciţii şi îndemnuri „democratice” la toleranţa şi coabitarea sistemelor.
Numai că, din perspectiva istorică, nimeni nu poate nega faptul că în ultimele două secole cea mai puternică forţă politică manifestată în lume a fost naţionalismul. Cu bunele şi relele sale.
“Nu există democraţie decât atunci când cetăţeanul acceptă şi respectă o lege care corespunde voinţei majorităţii” spunea Alain Touraine (cunoscut sociolog francez, autor al unor lucrări de prestigiu cum ar fi: “Un desir d’histoire”, ”Lettre a une etudiante”, “La societe invisible”, “Critique de la modernite”, “La voix et le regard” ş.a.) – o constatare de bun simţ, axiomatică am spune, care rămâne doar un reper de comparaţie teoretică.
În viaţa reală funcţionează însă cu succes principiul dreptului rebelului care te pune în faţa faptului împlinit. În aceste circumstanţe mai poate fi individul reprezentat doar prin el însuşi? Sau trebuie să se regăsească în interiorul unei comunităţi în care să nu se simtă străin, alienat, frustrat de afecţiunea alterată a celor din jur, ci dimpotrivă, sigur şi apărat în spaţiul său existenţial?
Această inserţie în condiţia umanului ar trebui să se bazeze pe reinterpretarea specificului ontogenetic şi a tradiţiei către o modernitate adaptată, înţeleasă şi acceptată. În fapt, secolul XXI, aşa cum se manifestă el în acest început târziu, ne obligă deja la o recompunere a lumii, reuşita fiind condiţionată doar dacă umanitatea va face recurs la ultimele resurse recuperate ale comportamentului trasat de legile naturale. Sfidarea acestora şi impunerea arbitrară a legilor pozitive vor produce o coliziune distrugătoare între realitate şi tentaţie.
Se pune, însă, întrebarea îngrijorătoare, cine să recompună această lume în care să recaptăm buna rânduială? Noile generaţii educaţionale nu doar că nu mai cred în politică, ci o desfid. De fapt, aproape nimeni nu mai crede în vectorii purtători de vorbe goale care au canibalizat conceptele politicii clasice şi i-au desfigurat sensurile. Politica a fost asimilată la începuturi cu progresul, cu lupta împotriva stagnării, cu voinţa de propăşire. Dreptul la diversitatea opiniilor a condus la diversificarea scopurilor şi mecanismelor de împlinire a obiectivelor forfecând interesele eterogene şi descoperind consensuri izbăvitoare.
Astăzi este greu de deosebit diferenţa dintre un discurs liberal și unul
naţionalist. Poate doar prin încărcătura de aroganţă afişată de vorbitorul plătit.
Pentru a avea un viitor cât de cât palpabil, un popor trebuie să evite căderea în năluciri şi promisiuni panglicare. Cu atât mai mult, pentru o naţiune ce se reclamă un organism viu şi conştient capabil de reproducere interioară. „…lucrul de căpetenie într-un stat naţional nu este faimoasa chemare a maselor la viaţa politică, chemare fără de rost, ci chemarea indivizilor la muncă individuală pozitivă, la ispravă personală. Iar în acestă privinţă condiţia hotărâtoare nu este un intelectualism rafinat, sceptic şi trândav, ci plenitudinea caracterelor. (…), dezvoltarea excesivă şi unilaterală a inteligenţei devine o primejdie, căci ea creează trebuinţe, dar nimiceşte voinţele puternice, dragostea de muncă, integritatea caracterelor.” – (Aurel C. Popovici, în lucrarea „Naţionalism sau Democraţie”)
În lumea informaţiei instantanee, individul năucit de falsurile virtualului, de curând botezate fake-uri, mai devreme sau mai târziu descoperă subtil dar nu ireversibil marea minciună care-l manipulează, şi instinctiv, ca proprie revanşă încearcă de unul singur să se întoarcă la originile sale: etnică, culturală, lingvistică, de spaţialitate sau spiritual religioasă. Îndepărtat fiind de ele printr-o anterioritate perfidă, nu le găseşte nici uşor şi nici repede. L-a început le vede în obscur ca un refugiu recatalizator, iar mai apoi le transformă ca argumente în contradictoriu, radicale şi contestatare. Pur şi simplu, el îşi individualizează memoria în modul său propriu, refuzând orice amprentare anterioară, pe care mai apoi o asociază cu similarele identificate strict personal. Criteriile după care face acest lucru sunt mai mult sau mai puţin discutabile. Şi nu sunt neapărat şablonate de ideaţii sau ideologii savante compuse în laboratoarele filosofilor. Asocierile morale şi identitare recuperează în primul rând tradiţia şi valorile pe care individul le consideră fundamentale, pe care le trăieşte prin fiinţa sa cotidiană. Asocierile negociate, unde compromisul este singura regulă, sunt expansioniste şi nu urmăresc decât un beneficiu personal, dar nu neapărat şi permanent. Cu alte cuvinte, pe o piaţă liberă a decadenţei, pot fi tranzacţionate legea, cutuma sau principiul, toate deformându-se până la opusul naturii lor. Se ajunge astfel într-o realitate indusă, abil fabricată, disonantă cu vibraţia naturalului.
Cineva îmi atrăgea atenția că trebuie luată în serios și îngrijorător în seamă lumea rețelelor așa zise de socializare care au devenit o a patra dimensiune a realității sociale. Apar ”populații” noi cu propriile organizări și filosofii de viață ale generațiilor ”X”, ”ZEN” sau ”MODEM” care-și fabrică propria lume. O lume apărută în chip compensatoriu și revanșard față de o realitate dezamăgitoare și ostilă. Aici se produc reguli și se tranșează adevăruri din iluzii colective. Societatea-refugiu își face propriul cod de reguli cu care se legitimează și se fac legitimi și în numele cărora produc cultura refuzului!
Acest proces în două ipostaze, dar întotdeauna concomitente, creează şi dilema subiectului din declarația noastră.
Este sortită lumea identitarului palpabil, lumea specificului național să sfârşească în arhivele istoriei umanităţii alături de universalism, după ce practic a făcut regulile lumii de la revoluţia franceză încoace, lăsând locul individualului rătăcit în societatea virtuală, sau…același individ, nimicit de masa miliardelor anonime, golit de suflet, singur printre singuri într-o rețea abstractă, se va reconecta la reţeaua sa identitară resurecţionând mentalul etnobiogenetic?
Nu puţini sunt aceia care propovăduiesc, mai abitir decât foştii politruci, nu doar aşa-zisul anacronism al naţiunilor şi a statelor care le personalizează ci chiar necesara şi iminenta dispariţie a acestora. Viziunea şi constructul globalist al monopolarităţii funcţionale nu poate accepta alteritatea şi diversitatea naturală.
De cele mai multe ori aceştia aduc drept argumente “imbatabile” internaţionalizarea economiei, informatizarea societăţilor şi apariţia interdependenţelor funcţionale în cadrul “statului global”. Dar, după cum s-a putut constata în anii din urmă, această teorie este saturată, la rândul ei de propriile-i contradicţii. Ea este supralicitat deterministă şi prescriptivă, deopotrivă. Dacă în mod inevitabil lumea devine tot mai interdependentă, căzută în reţeaua de păianjen a internetului, cu „gura la aceeaşi sondă de petrol” şi cu cardul la acelaşi finanţator, ce sens ar mai avea cruciada împotriva naţionalismului? Ce rost are să consumi resurse imense împotriva a ceva ce este sortit dispariţiei, după cum pomenesc predicţiile sugestionabile? Pentru mine această grabă nu este doar suspectă ci și profund neliniştitoare. Tot mai mulți ne punem întrebarea, de ce atâta efort şi înfrigurare pentru accelerarea integrării continentale, a unui anume tip de integrare prestabilit, când ea, “fatalmente” tot se va produce?! Da, este o grabă suspectă şi nicidecum liniştitoare. Ce anume ne scapă din tot acest „puzzle” ale cărui contururi nu se mai îmbucă?
Evident, lumea grăbită şi superficială în care trăim nu poate să ofere decât răspunsuri formalizate în clişee, deloc consonante cu stările ascunse. Reacţiile acestei lumi amalgamate au devenit imprevizibile şi periculoase din multe puncte de vedere. Din toată această suprapunere de clişee, se distinge însă din ce în ce mai clar, ca şi NECESITATE VITALĂ DE SUPRAVIEŢUIRE, arhitectura Noii Europe.
Numele de cod: NAŢIUNILE UNITE ALE EUROPEI
Altfel, vom dispărea!
Comments are closed