Astăzi aduc în atenția Camerei Deputaților un fapt grav, rușinos și profund tulburător, care depășește cu mult sfera unui incident izolat de mediu. Vorbesc despre moartea a zeci de cai sălbatici în Rezervația Biosferei Delta Dunării, un eveniment care nu poate fi trecut la capitolul „fenomene naturale”, ci trebuie asumat ca un eșec al statului român.
În ultimele zile, presa națională și regională a relatat imagini greu de privit: animale vlăguite, căzute pe nisipul înghețat al Pădurii Letea, cai sălbatici morți de foame și de sete într-o arie naturală protejată, aflată sub administrarea directă a instituțiilor statului. Nu vorbim despre zvonuri sau exagerări. Vorbim despre zeci de exemplare pierdute într-un interval foarte scurt, într-un context perfect previzibil, cazuri bine documentate de presă.
Acești cai nu sunt o curiozitate locală și nici o problemă marginală. Caii sălbatici de la Letea reprezintă un caz unic în Europa: ultimii cai sălbatici care trăiesc într-o deltă, o populație formată în timp prin adaptare naturală, devenită parte a identității Deltei Dunării și a patrimoniului natural al României.
Ei nu au apărut peste noapte. De zeci de ani, specialiștii vorbesc despre specificul lor biologic, despre rolul lor ecologic, despre necesitatea unui management responsabil și etic. S-a știut dintotdeauna că iernile severe pot deveni fatale. S-a știut că înghețul prelungit blochează accesul la apă. S-a știut că resursele de hrană se reduc drastic. Totul a fost previzibil.
Și, tocmai de aceea, ceea ce s-a întâmplat nu este o fatalitate, ci o consecință a inacțiunii.
Când un stat își asumă administrarea unei rezervații a biosferei, nu o face simbolic. Nu pentru imagine. O face cu obligația clară de a interveni atunci când echilibrul natural este pus în pericol. Protejarea biodiversității nu înseamnă să privești de la distanță cum animalele mor, invocând neutralitatea naturii, ci să acționezi atunci când intervenția umană este necesară pentru a preveni un dezastru.
Moartea acestor cai ridică întrebări incomode, dar absolut legitime: Unde au fost autoritățile înainte ca primele animale să cadă? Ce planuri de intervenție există doar în documente, dar nu și pe teren? Cine răspunde atunci când administrarea unei arii protejate se dovedește incapabilă să protejeze viața?
Delta Dunării este unul dintre cele mai valoroase ecosisteme ale Europei, recunoscut internațional, monitorizat, finanțat și invocat în discursuri oficiale. Și totuși, în acest spațiu de importanță globală, animalele mor fără ca statul să intervină la timp.
Mai grav decât pierderea în sine este mesajul transmis: că viața sălbatică poate fi sacrificată în tăcere, că neglijența nu are consecințe și că responsabilitatea se dizolvă între instituții.
Am adresat o întrebare parlamentară doamnei ministru al Mediului, Apelor și Pădurilor nu din dorința de polemică, ci din obligația de a cere clarificări, asumare și măsuri concrete. Nu ne mai putem mulțumi cu explicații generale, cu comunicate impersonale sau cu pase de responsabilitate.
Pentru că, dincolo de cifre și proceduri, rămâne un adevăr dur: acolo unde statul nu acționează, suferința se instalează. Iar în Delta Dunării, suferința a fost vizibilă, lentă și, din păcate, mortală.
Astăzi, nu vorbim doar despre cai. Vorbim despre credibilitatea instituțiilor, despre capacitatea statului de a-și proteja patrimoniul natural și despre respectul față de viață. Un stat care nu își poate proteja simbolurile vii își pierde autoritatea morală de a vorbi despre protecție, sustenabilitate și responsabilitate.
Cer public nu doar răspunsuri, ci schimbarea modului în care este gestionată această problemă. Cer măsuri urgente pentru a preveni continuarea mortalității. Cer revizuirea managementului populației de cai sălbatici de la Letea. Cer implicare reală, transparentă și responsabilă.
Pentru că Delta Dunării nu are voce. Dar noi avem. Și este de datoria noastră să ne-o ridicăm în apărarea Deltei.
Comments are closed