Adresată de către domnul senator: Sorin Lavric
Circumscripția electorală: nr. 29 Neamț
Ședința Senatului din data de: 06.10.2021
Titlul declarației: deținutul Aristide Lefa
Stimată doamnă președinte Anca Dragu,
Stimați colegi,
S-a născut pe 17 februarie 1923, în comuna Cîrja din județul Vaslui. În 1943 a fost admis la Facultatea de Medicină din Iași, de unde se va transfera în 1946 la facultatea omoloagă din București. Pe 22 mai 1948, pe cînd era student în anul V, va fi arestat și condamnat la 16 ani de detenție: opt de închisoare și opt de domiciliu obligatoriu, pe care îi va face pe muchie. După eliberarea din 1964 va fi împiedicat să-şi termine studiile de Medicină.
Pe Aristide Lefa l-am întîlnit în casa lui Mircea Nicolau din strada Austrului. Era în 2005, undeva în primăvară, într-o vreme cînd lucram la o carte despre biografia interbelică a lui Noica.
În cursul întîlnirilor din strada Austrului, Lefa avea un obicei bizar: se aşeza pe un scaun lîngă perete şi, efigie încremenită în nemişcare, se cufunda într-o tăcere prelungă, din care nu ieşea decît arareori, doar atunci cînd începea să-și depene amintirile din universul penitenciar.
Ce izbea la Lefa era capul mare cu trăsături late, a căror mărime te ducea cu gîndul la acromegalie, o creştere nefiresc de mare a extremităţilor trupului. Frunte largă, urechi cu pavilionul lăbărţat, bărbie colţoasă, obraji noduroși, arcadele sprîncenelor proeminente, în totul o apariție asimetrică a cărei fizionomie nu o puteai uita prea curînd. La tăcerea de criptă în care se adîncea contribuia un amănunt pe care la început nu-l bănuisem: bătut la arestarea din mai 1948, Lefa se alesese cu ambele timpane sparte, de unde şi surzenia pe care avea s-o poarte toată viaţa.
În casa lui Nicolau am aflat că Aristide Lefa nu doar că stătuse în penitenciarul de la Tîrgu Ocna alături de Valeriu Gafencu, dar pe deasupra fusese martor la moartea lui. Detaliul mi-a fost îndeajuns ca, asemenea unui scai căpos, să mă agăţ de Lefa la propriu, cerîndu-i imperios să-mi descrie, cu lux de amănunte, scena morţii lui Gafencu.
Aşa am aflat de starea acea mirabilă cînd, cu reţeaua limfatică umflată îngrozitor din cauza tuberculozei şi cu inima abia mai bătînd din cauza epuizării, Valeriu Gafencu le inducea celor aflaţi la căpătîi o stare de indicibilă beatitudine. Gafencu murea şi cei din jur erau copleşiti de o fericire inexprimabilă, copleşiţi fiind de o stare cu neputinţă de explicat pe temei raţional. Să asişti la agonia unui om şi deopotrivă să nu-ţi poţi reprima exaltarea bătînd spre fericire – iată semnul patognomonic al sfinţeniei lui Gafencu.
Mărturia lui Lefa era cu atît mai tulburătoare cu cît, având formaţie medicală, nu-l puteai bănui că, furat de fantezia înfierbîntată, născocea baliverne cu iz mistic. Lefa mi-a descris fără înflorituri ce trăise în acea zi, pe 18 februarie 1952, iar testimoniul lui a fost crucial pentru gradul de convingere cu care eu însumi aveam să vorbesc în public despre Valeriu Gafencu.
Iată cum credinţa unui om, molipsindu-te, îţi insuflă o vigoare a cărei umoare îţi poate da un neaşteptat imbold în viitoarele altercaţii.
Lefa a murit pe 12 iulie 2009.
Sînt mîndru ca, sub cupola Senatului României, să pronunţ numele lui Aristide Lefa.
Nu există răspunsuri