Deputatul AUR Bogdan Velcescu avertizează că o eventuală lege împotriva „fake news” riscă să transforme statul în arbitru al adevărului și să deschidă calea către cenzură. În opinia sa, autoritățile trebuie să sancționeze ferm instigarea la violență și faptele ilegale, dar nu să primească puterea de a decide ce opinii, informații sau interpretări sunt suficient de „false” pentru a fi eliminate din spațiul public.
„Declarațiile președintelui CNA, Valentin Jucan, despre nevoia unei legi împotriva „fake news” pornesc de la un caz grav, atacarea unei ambulanțe în județul Cluj după răspândirea pe TikTok a teoriei că ambulanțele răpesc copii, dar soluția propusă riscă să creeze o problemă mult mai mare decât cea pe care încearcă să o rezolve. În momentul în care statul primește puterea de a decide ce informație este suficient de falsă încât să fie eliminată sau sancționată, întrebarea esențială devine inevitabilă: cine stabilește adevărul și cine răspunde atunci când arbitrul greșește?
În cazul de la Cluj lucrurile sunt destul de clare. Oamenii care au atacat ambulanța trebuie să răspundă pentru ceea ce au făcut, iar dacă cineva a instigat direct la violență, există deja instrumente legale pentru intervenția autorităților. De aici și până la transformarea unei „informații false” într-o categorie generică de conținut pe care statul să o poată sancționa este însă o distanță enormă. Constituția nu garantează libertatea de exprimare doar pentru afirmațiile adevărate, inteligente sau convenabile. Articolul 30 spune că libertatea exprimării este inviolabilă și că cenzura de orice fel este interzisă, stabilind în același timp limite pentru situațiile în care exprimarea intră în conflict cu alte drepturi sau cu legea.
Valentin Jucan spune că „avem libertatea de a fi proști”. Corect. Tocmai aceasta este una dintre consecințele libertății. Dacă cineva crede că Pământul este plat, că extratereștrii au construit piramidele sau că o ambulanță este folosită pentru răpirea copiilor, statul trebuie să poată demonstra că informația este falsă, nu să primească automat dreptul de a o interzice. Situația se schimbă în momentul în care același om îi îndeamnă pe alții să ia topoarele și să atace ambulanța. Atunci nu mai discutăm despre prostie sau despre o teorie absurdă, ci despre o faptă care poate intra sub incidența legii.
Discuția devine cu atât mai sensibilă în România de astăzi, unde statul care solicită mai multe instrumente pentru combaterea „dezinformării” traversează el însuși o criză profundă de credibilitate. Au trecut aproape doi ani de la anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, una dintre cele mai grave decizii luate într-o democrație, iar autoritățile nu au reușit până acum să ofere publicului o explicație completă, bazată pe un ansamblu transparent de probe, care să închidă controversele privind motivele și mecanismul anulării. Indiferent ce opinie avem despre candidații de atunci, problema instituțională rămâne: același stat care nu a reușit să convingă o parte importantă a societății că poate justifica transparent o asemenea decizie cere acum și mai multă putere pentru a stabili ce informații sunt adevărate și ce informații trebuie combătute.
Experiența campaniilor electorale recente ar trebui să ne facă și mai precauți. În timpul prezidențialelor au existat mecanisme prin care instituții publice, platforme online și organizații implicate în verificarea informațiilor au semnalat conținut, pagini sau conturi considerate propagandă ori dezinformare, uneori în cadrul unor mecanisme de cooperare create tocmai pentru integritatea spațiului informațional. Chiar presupunând că intenția declarată a fost protejarea procesului electoral, asemenea precedente ridică o întrebare legitimă: ce garanții avem că mecanismul construit pentru eliminarea unei operațiuni străine de influență nu va ajunge să lovească opinii politice perfect legale, jurnalism incomod sau pur și simplu interpretări pe care instituțiile statului le consideră greșite?
Mai există o problemă pe care susținătorii unor asemenea mecanisme o evită aproape întotdeauna: cine îl controlează pe cel care controlează informația? CNA, Guvernul, Ministerul de Interne, o structură specială, un ONG de fact-checking? Ce se întâmplă atunci când jurnalistul spune că Guvernul urmează să majoreze TVA, Guvernul neagă, informația este declarată falsă, iar peste trei luni TVA chiar crește? Între minciună și adevărul demonstrabil există un teritoriu imens format din opinii, predicții, informații incomplete, surse anonime, interpretări, ipoteze și greșeli. Exact acolo se desfășoară o mare parte a jurnalismului și a dezbaterii politice.
Testul cel mai simplu pentru o asemenea lege este să ne întrebăm dacă am fi dispuși să oferim aceeași putere celui mai detestat adversar politic. Nu celui care conduce CNA astăzi, ci celui care îl va conduce peste cinci sau zece ani. Dacă partidul pe care îl considerăm cel mai periculos ar câștiga alegerile și ar ajunge să controleze instituțiile statului, am mai considera o idee bună existența unei autorități capabile să stabilească oficial ce este „dezinformare”? Legile nu trebuie construite pornind de la presupunerea că la butoane vor fi întotdeauna oamenii în care avem încredere.
Mai mult, apelul la cenzură poate fi privit și ca o recunoaștere a slăbiciunii statului. Un stat puternic nu este acela care se teme de un clip stupid de pe TikTok, ci acela care are suficientă credibilitate încât cetățenii să creadă informația pe care o oferă atunci când acel clip apare. România are ministere, purtători de cuvânt, instituții specializate, televiziune și radio publice, site-uri oficiale, conturi pe toate rețelele sociale și acces imediat la presă. Dacă, având toate aceste instrumente, instituțiile pierd competiția pentru credibilitate în fața unui anonim de pe TikTok, prima întrebare ar trebui să fie de ce oamenii nu mai au încredere în stat, nu cum poate statul să-l reducă la tăcere pe anonim.
Nu avem nevoie de un internet fără reguli și nimeni nu trebuie să poată amenința, șantaja, frauda sau instiga la violență sub pretextul libertății de exprimare. Avem însă nevoie de o delimitare foarte clară între ceea ce este ilegal și ceea ce statul consideră pur și simplu fals, stupid sau periculos. Într-o democrație, statul trebuie să pedepsească infracțiunea și să combată minciuna prin informație și dovezi. În clipa în care îi acordăm și dreptul de a hotărî ce reprezintă adevărul, mai ales unui stat care încă se luptă să-și recâștige propria credibilitate, nu mai discutăm doar despre combaterea dezinformării, ci despre cine primește puterea de a controla dezbaterea publică”, a declarat deputatul AUR, Bogdan Velcescu.
Comments are closed