Un învățător a făcut un AVC. Nu din cauza unei boli. Nu dintr-un accident. Din cauza burnout-ului. Din cauza unui sistem care l-a stors, an după an, zi după zi, până când corpul lui a cedat înainte ca statul român să ridice un deget.
Petruț Rizea nu este un caz izolat. El este fața vizibilă a unei crize tăcute care macină sute de mii de cadre didactice din această țară. Un om care a atras atenția — public, repetat, cu argumente — asupra epuizării din sistemul educațional. Un om pe care nimeni nu l-a ascultat. Și care a plătit cu sănătatea lui prețul indiferenței instituționale.
Când a fost întrebat ce face Ministerul Educației pentru profesorii care se prăbușesc sub povara burnout-ului, ministrul Mihai Dimian a răspuns că există un spor neuropsihic. Și s-a întrebat, cu o seninătate de neimaginat, dacă învățătoarea lui din copilărie — cea care lucra cinci ore pe zi și sâmbăta, cu 38 de copii în clasă — putea să reziste. Ca și cum profesorul de azi și profesorul de acum 40 de ani trăiesc în aceeași lume. Ca și cum mesajele de WhatsApp de la miezul nopții, părinții care îi filmează și îi amenință, elevii debusolați de pandemie și de rețele sociale, classroom-urile permanente și birocrația sufocantă ar fi existat și pe atunci. Nu existau. Și comparația este, în cel mai bun caz, o ignoranță. În cel mai rău caz, un cinism.
Dar povestea nu se oprește aici, stimați colegi! Chiar și singurul instrument concret invocat de ministru — sporul de suprasolicitare neuropsihică — urmează să dispară prin noua lege a salarizării. Ni se spune că a fost „inclus în coeficienți”. Profesorii știu ce înseamnă asta în practică: mai puțini bani, cu mai multă birocrație explicativă în jur.
Îi cer ministrului Educației să iasă din confortul nostalgiei și să privească realitatea: profesorii României nu au nevoie să li se reamintească că meseria lor are sens peste ani! Au nevoie de acces la psiholog, acum! Au nevoie de clase cu mai puțini elevi, acum. Au nevoie de un stat care să recunoască că i-a supraîncărcat, i-a subplătit și i-a lăsat singuri față în față cu o societate din ce în ce mai ostilă față de școală.
Un profesor epuizat nu poate forma elevi sănătoși. Iar un ministru care nu înțelege asta nu poate conduce educația unui popor!
Comments are closed