Acum nu demult, până la lovitura de stat din ’89, când România a fost „țară”, aveam puterea și relevanța mondială de a media conflicte dintre ruși și China sau dintre țările arabe și Israel. Președintele țării era primit cu caleașca la Londra de către Regină, cu toate onorurile, de câte ori mergea la Washington sau în oricare altă cancelarie. Aveam politică externă datorită faptului că aveam personal în Ministerul de Externe extrem de competent, aveam un plan de țară atât pentru interior, cât și pentru exterior. Aveam lideri cu viziune, anduranță, lideri cu carte.
Acum, după 36 de ani de democrație și capitalism sălbatic, am ajuns, aceeași țară, dar cu 5 milioane de români în minus și 250 de miliarde de euro datorie, să plătim o firmă de consultanță cu peste 500.000 de dolari pe lună pentru a înlesni contacte din administrația de la București cu cea de la Washington și mă gândesc ca, data viitoare, Trump să nu-l mai numească pe Nicușor Dan prim-ministrul României. Atât de jos am ajuns la 1 an de când Nicușor Dan a preluat mandatul de președinte și cei de la USR portofoliul Ministerului de Externe prin ministrul Oana Țoiu, o doamnă ce nu are absolut nicio legătură cu acest domeniu…
Cazul României va fi studiat în cărțile de economie, sociologie și istorie ca studiu de caz despre cum o țară poate fi absolut dărâmată în 30 de ani cu complicitatea absolută a factorului intern.
România, în urma anulării alegerilor și a interferențelor în cele din 2025, a ajuns un stat bananier ce trebuie să dea șpagă partenerului strategic ca administrația SUA să primească politicienii noștri de carton. Nu va fi ușor, va fi Nicușor…
Comments are closed