Bucată cu bucată, sub aplauzele celor care până ieri urlau despre „interes național” și astăzi descoperă, brusc, virtuțile cedării.
Povestea cu „listarea” Hidroelectrica este manualul perfect al acestei escrocherii politice ambalate în limbaj tehnocratic.
Nu s-a listat nimic. Listarea era făcută. Piața era deschisă. Oricine putea cumpăra. Dar nu asta îi deranja.
Îi deranja că statul încă încasa prea mult. Îi deranja că exista o companie care produce bani reali, nu scheme, nu consultanță, nu studii de fezabilitate. Și atunci au venit cu noua religie: „optimizarea”. Adică vânzarea.
Și nu oricum. Nu pe față. Nu transparent. Nu pentru public. Ci prin acel mecanism elegant, steril și perfect controlat, numit ABB.
Tradus pe românește: nu pentru tine. Nu pentru cei pe care îi invocă în discursuri. Nu pentru „români”. Ci pentru capitalul mare, disciplinat, conectat și invitat din timp la masă. Restul pot privi. Eventual pot cumpăra mai târziu, la prețul stabilit de alții.
Aici se rupe filmul și cade masca. Pentru că toată propaganda cu „participarea populației” este o minciună grosolană.
Nu ai cum să participi la ceva la care nu ai acces. Nu ai cum să fii inclus într-o tranzacție construită exact ca să te excludă.
Dar sună bine. Dă bine la televizor. Produce titluri și liniștește suficient cât să treacă operațiunea.
Iar corul utililor a intrat perfect în rol. USR, acest laborator de morală cu reflexe de contabil obedient, înghite și livrează mai departe fără să clipească.
Cu aceeași aroganță de seminar, explică oamenilor că, de fapt, e bine să pierzi ca să câștigi.
Că e matur să renunți la venituri constante pentru niște sume unice care se evaporă în prima gaură bugetară.
Că statul trebuie „subțiat”, dar niciodată acolo unde se fură, niciodată acolo unde sunt sinecurile, niciodată acolo unde sunt rețelele lor. Nu. Acolo e liniște. Acolo nu se reformează nimic.
Și apoi apare marele reformator, acest contabil al declinului, cu aerul omului care a descoperit apa caldă.
Nu schimbă managementul. Nu sparge rețelele. Nu scoate căpușele. Nu profesionalizează nimic.
Dar vinde. Repede. Elegant. Cu explicații lungi și rezultate scurte. Pentru că acolo e simplu. Acolo nu te lovești de nimeni. Acolo nu trebuie să dai afară clientela. Acolo doar semnezi și pleci.
Adevărul e brutal și tocmai de aceea e evitat: statul român nu e incapabil să producă bani.
Este incapabil să-și curețe oamenii. Iar când nu poți sau nu vrei să cureți, faci ce știe orice administrație slabă: vinzi ce funcționează și păstrezi ce te hrănește politic.
Cele aproximativ 1500 de companii ale statului au rămas exact cum erau. Cu aceiași oameni, aceleași combinații, aceleași scurgeri de bani.
Acolo nu există ABB. Acolo nu există „optimizare”. Acolo există protecție.
Dar când ajungi la Hidroelectrica, brusc apare urgența, apare nevoia de eficiență, apare discursul despre piață. Nu pentru că trebuie. Ci pentru că se poate.
Și fiecare procent vândut nu e o simplă tranzacție. Este o amputare. În fiecare an, mai puțini bani la buget.
În fiecare an, mai multă presiune pe taxe. În fiecare an, aceeași întrebare: de unde acoperim diferența? Răspunsul e mereu același și niciodată spus direct: din buzunarul tău.
Pentru că, în final, asta este schema. Nu una sofisticată, nu una genială. Una primitivă: pierzi venituri sigure, încasezi o dată, apoi trăiești din taxe și datorie. Iar când nu mai ajunge, mai vinzi ceva.
Soluția există și este atât de banală încât devine indezirabilă: management profesionist.
Oameni din piață, evaluați pe rezultate, nu pe carnet.
Contracte clare, obiective dure, răspundere reală. Atât. Dar asta înseamnă să dai afară rețeaua. Și aici se termină curajul tuturor.
Așa că nu, nu asistăm la reformă. Asistăm la o redistribuire. Nu de bogăție, ci de control. Nu de oportunitate, ci de acces. Iar cei care o prezintă ca pe un act de modernizare nu sunt naivi. Sunt complici.
Comments are closed