Valeriu Munteanu – Declarație politică – Programul SAFE – de ce finanțează România industria altora și nu propriile capacități din județul Dâmbovița?

În calitate de deputat, privesc cu maximă atenție modul în care Guvernul alege să gestioneze oportunitățile oferite de programul SAFE al Uniunii Europene. Vorbim despre împrumuturi avantajoase, destinate consolidării capacităților de apărare – o șansă reală pentru fiecare stat de a-și întări propria industrie strategică. Ceea ce vedem însă în cazul României ridică semne serioase de întrebare.

Guvernul justifică atribuirea contractelor fără licitație invocând exemple din alte state europene. Doar că aceste exemple spun exact contrariul a ceea ce încearcă Executivul să sugereze:

• Polonia a contractat firmele proprii – Polska Grupa Zbrojeniowa, Huta Stalowa Wola și WZS;
• Germania a mers pe Rheinmetall, Krauss-Maffei Wegmann și Diehl;
• Franța pe Thales, Airbus și Safran;
• Italia pe Leonardo, Fincantieri și Iveco Defence Vehicles;
• Cehia pe companiile cehe VOP CZ, Colt CZ și Tatra Trucks.

Toate aceste state au făcut același lucru: au direcționat banii către propria industrie. România? A ales contrariul. Aproape 10 miliarde de euro sunt direcționate, fără licitație, către companii străine. Iar întrebarea firească este: de ce nu către industria românească?

Mai ales când vorbim despre județul Dâmbovița – un pilon istoric al industriei de apărare din România. Aici avem capacități concrete, funcționale, cu tradiție și expertiză:

• Automecanica Moreni – producător de transportoare blindate și tehnică militară;
• Uzina Mecanica Mija – specializată în muniție și componente;
• Uzina de Produse Speciale (UPS) Dragomirești: Filială a CN ROMARM, specializată în producția de armament și muniții de infanterie, precum și muniții de calibru mediu și mare;
• Hanwha Aerospace România (Petrești): care a deține o  fabrică pentru producția de obuziere autopropulsate.

Aceste unități nu sunt simple relicve industriale. Sunt active strategice. Sunt locuri de muncă. Sunt competență românească. Și totuși, ele sunt ocolite. De ce? De ce nu s-a construit o strategie în care fondurile SAFE să fie folosite pentru modernizarea acestor capacități? De ce nu s-a mers pe același model aplicat de Polonia, Franța sau Italia? De ce nu există nici măcar o încercare de a integra industria locală în aceste contracte?

Invocarea practicilor europene, în acest context, nu este o justificare – este o confirmare a unei erori. Pentru că, în timp ce alte state folosesc banii europeni pentru a-și întări economia și autonomia strategică, România riscă să devină doar un finanțator pasiv al industriei altora.

Pentru România acest lucru nu este o abstracțiune. Înseamnă oportunități pierdute, investiții ratate și un viitor industrial pus între paranteze. România are nevoie de o schimbare de abordare: transparență reală în atribuirea contractelor, prioritizarea industriei naționale; integrarea capacităților existente în marile programe europene.

Nu putem vorbi despre securitate națională fără industrie națională. Și nu putem justifica decizii care, în loc să construiască România, o transformă într-un simplu client.

Este momentul ca Guvernul să răspundă clar:de ce industria românească, inclusiv cea din Dâmbovița, a fost lăsată pe dinafară?