Prezentată de către: senatorul Corneliu NEGRU
Circumscripţia electorală: nr.41 Vrancea
Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor
Titlul declaraţiei politice: Unde este, de fapt, dictatura?
Domnule Președinte,
Stimați colegi senatori,
Mă adresez astăzi în Senatul României nu ca parlamentar, ci ca voce a milioanelor de români care au obosit să mai asiste la spectacolul ipocriziei de la televiziunile de serviciu și din studiourile plătite de fundații străine.
Formatorii de opinie – acei analiști de ocazie, jurnaliști de curte și „experți” cu pașaport european – au, de ani buni, un nou dușman public numărul unu: partidele conservatoare (suveraniste) și liderii acestora. Unul dintre aceștia fiind Viktor Orbán. „Dictator!”, „Autocrat!”, „Pericol pentru democrație!” – urlau ei la unison de fiecare dată când premierul ungar își apăra granițele, își proteja familiile tradiționale, refuza să-și vândă țara la licitație lui Soros sau Bruxelles-ului și punea interesele națiunii maghiare mai presus de orice agendă globalistă.
Dar, aceleași voci care urlă „dictatură la Budapesta” devin brusc mute, complice și lașe atunci când e vorba despre ceea ce se întâmplă aici, în România.
Unde era indignarea lor când guvernele de la București au transformat Justiția într-un instrument politic? Unde era critica lor atunci când fermierii români erau bătuți, umiliți și ignorați în stradă, în timp ce Bruxelles-ul le distrugea afacerile cu „Green Deal-ul ”? Unde era revolta lor când presa independentă era sufocată de trusturi controlate de oligarhi locali și de interese străine, iar vocile naționale erau acuzate de „dezinformare”, ori de câte ori spuneau adevărul despre migrație, familie sau suveranitate?
Așa cum am spus de curând, realitatea recentă contrazice flagrant propaganda de ani de zile. În urma alegerilor parlamentare din 12 aprilie, Viktor Orbán și-a recunoscut înfrângerea. Simplu, clar, fără contestări isterice, fără tentative de a bloca procesul democratic. Or, acesta este testul suprem al unui lider: acceptarea pierderii puterii. Un dictator veritabil nu face asta. Un dictator manipulează, anulează, reprimă sau falsifică rezultatele pentru a rămâne la conducere.
Ipocrizia este totală. Pentru ei, Orbán e dictator pentru că a refuzat să se supună. Pentru ei, un guvern de la București care anulează alegeri, vinde păduri, ape, terenuri și suveranitate e „democratic” atâta timp cât execută ordinele de la Bruxelles.
Adevărul este simplu și dureros: nu le pasă de democrație. Le pasă doar de supunere. Orbán a demonstrat că o națiune poate fi suverană, creștină și prosperă fără să ceară voie la fiecare pas. Exact de asta se tem ei. Pentru că modelul ungar arată românilor ceea ce ar putea fi România dacă ar avea lideri cu coloană vertebrală, nu cu genunchii îndoiți.
Nu știm, încă, ceea ce va face din punct de vedere politic un alt produs al propagandei progresiste, Péter Magyar. Vedem însă faptele lui Nicușor Dan și ne este arhisuficient. Dar, stimați colegi, Ungaria ne poate da oricând lecții solide de democrație, pentru că Ungaria nu a anulat alegeri prezidențiale, precum România, în decembrie 2024. În urma alegerilor parlamentare din 12 aprilie, Viktor Orbán și-a recunoscut înfrângerea. Simplu, demn, fără contestări isterice, fără tentative de a bloca procesul democratic.
În Romania anului 2024, alegerile prezidențiale au fost anulate, fără ca opinia publică să primească explicații plauzibile. O suspiciune majoră — trecută sub tăcere sau diminuată de aceiași formatori de opinie — a fost că scrutinul ar fi putut fi câștigat de Călin Georgescu, un candidat din afara sistemului clasic de partide. În loc să susțină principiul esențial al democrației, respectiv dreptul cetățenilor de a-și alege conducătorii, vocile așa-zis „pro-democratice” au ales fie să justifice situația într-o manieră total mincinoasa, fie să o ignore. De aproape un an, Nicușor Dan ne tot „amenință” că va prezenta, la un moment, dat probe.
În plus, intervențiile Curții Constituționale a României au generat semne serioase de întrebare. Excluderea din competiția electorală a unor candidați considerați incomozi pentru sistem, precum Diana Șoșoacă în 2024 sau, din nou, Călin Georgescu în 2025, în absența unor explicații clare și transparente, reprezintă fără echivoc o afectare directă a pluralismului politic. În acest context, apare întrebarea: unde au fost vocile care apără democrația și analizele critice privind posibile derapaje autoritare?
Această dublă măsură este, de fapt, miezul problemei. Ungaria a organizat alegeri succesive între anii 2010 și 2026 fără controverse majore de fraudă care să pună sub semnul întrebării legitimitatea procesului electoral. România însă oferă exemple de decizii controversate în cadrul procesului electoral — de la anularea unor alegeri până la eliminarea unor candidați incomozi. Cu toate acestea, eticheta de „dictatură” a fost asociată în mod constant Budapestei, nu Bucureștiului. În această ordine de idei, întrebarea esențiala este: unde este mai degrabă „DICTATURĂ” in Ungaria sau in România ?
În calitatea de senator al Partidului Alianța pentru Unirea Românilor nu voi tăcea. Voi spune răspicat și clar: România are nevoie de suveranitate, nu de lecții de la cei au vândut-o. Avem nevoie de o politică națională curajoasă, nu de o slugărnicie ipocrită îmbrăcată în haine de așa-zisa „democrație europeană”.
România mai presus de toate!
Comments are closed