Costache Chertif – Declarație politică – „147 de ani de la nașterea Mitropolitului Visarion Puiu – între condamnarea Tribunalului Poporului și exigențele statului de drept”

Prezentată de către: senatorul Costache CHERTIF

Circumscripţia electorală: nr. 26 Maramureș

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul declaraţiei politice: „147 de ani de la nașterea Mitropolitului Visarion Puiu – între condamnarea Tribunalului Poporului și exigențele statului de drept”.

Domnule președinte, stimați colegi,

La 27 februarie s-au împlinit 147 de ani de la nașterea Mitropolitului Visarion Puiu, una dintre personalitățile marcante ale Bisericii și culturii române din secolul al XX-lea. Această aniversare este deopotrivă un prilej de evocare istorică și un moment de reflecție asupra modului în care statul român își asumă propriul trecut.

Mitropolitul Visarion Puiu – fost Episcop de Argeș, Episcop al Hotinului și Mitropolit al Bucovinei – a fost condamnat la moarte, în contumacie, la 21 februarie 1946, de către așa-numitul Tribunal al Poporului, în baza Legii nr. 312/1945. Procesul s-a desfășurat într-un context istoric dramatic, marcat de ocupația sovietică și de instaurarea treptată a regimului totalitar comunist. Justiția acelor ani a fost adesea un instrument de epurare politică, iar instanțele extraordinare au funcționat sub presiuni ideologice evidente.

Mitropolitul a formulat recurs în 1947. Există dovezi că au fost fixate termene succesive, că dosarul său se afla pe rol chiar și în 1948, iar documente din arhivele fostei Securități indică faptul că autoritățile comuniste analizau inclusiv posibilitatea repatrierii sale, în contextul unui decret de amnistiere. Mai mult, o rezoluție atribuită lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pare să confirme că mitropolitul se încadra în prevederile respectivei amnistii.

Și totuși, la peste opt decenii de la sentința din 1946 și la mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, condamnarea nu a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească expresă. Din punct de vedere formal, Mitropolitul Visarion Puiu figurează încă drept „criminal de război”.

Este aceasta o situație compatibilă cu valorile statului de drept? Putem vorbi despre o justiție pe deplin eliberată de moștenirea totalitară, atâta vreme cât hotărârile unor instanțe extraordinare continuă să producă efecte simbolice și morale?

Trebuie subliniat că Biserica Ortodoxă Română a decis, la 25 septembrie 1990, reabilitarea canonică a Mitropolitului Visarion Puiu, înlăturând sancțiunea bisericească a caterisirii dispuse în 1950. Din perspectiva dreptului canonic, lucrurile au fost limpezite. Din perspectiva dreptului statului român, însă, rămân întrebări esențiale.

Nu solicităm rescrierea istoriei. Nu solicităm ignorarea suferințelor provocate de război. Solicităm doar adevăr și coerență juridică.

Dacă recursul formulat în 1947 nu a fost niciodată soluționat printr-o hotărâre definitivă, atunci se ridică o problemă gravă privind caracterul definitiv al sentinței din 1946. Dacă documentele oficiale arată că persoana condamnată nu se încadra în articolele privind crimele de omor, iar autoritățile comuniste însele constatau aplicabilitatea amnistiei, atunci temeinicia condamnării la moarte este pusă sub un serios semn de întrebare.

Într-un stat democratic, memoria publică nu poate rămâne captivă unor hotărâri pronunțate de instanțe excepționale constituite într-un context de ocupație și teroare politică. Alte state europene au procedat la reexaminarea sentințelor pronunțate de tribunale speciale din perioada instaurării regimurilor totalitare. România are datoria morală și juridică de a face același lucru.

Demersul meu, concretizat și într-o întrebare parlamentară adresată ministrului Justiției, nu este unul confesional și nici ideologic. Este un demers de clarificare juridică, un apel la asumare instituțională. Este o chemare la a închide, prin mijloace legale, o rană deschisă a istoriei noastre recente.

La 147 de ani de la nașterea Mitropolitului Visarion Puiu, cred că este momentul ca statul român să spună limpede dacă o condamnare pronunțată în 1946, într-un context de justiție excepțională, mai poate rămâne neatinsă într-o Românie democratică.

Convingerea mea este că memoria istorică nu se apără prin tăcere, iar justiția nu se consolidează prin ambiguitate.