Gestul său nu a fost unul ceremonial, ci unul doctrinar şi moral, o reaşezare a suferinţei în centrul conştiinţei publice şi o reafirmare a faptului că sănătatea nu poate fi tratată exclusiv ca indicator administrativ.
Boala nu este doar un diagnostic medical. Ea modifică statutul social al persoanei, îi vulnerabilizează autonomia şi o expune unei duble fragilităţi, biologice şi instituţionale. În România, această realitate capătă contur în listele de aşteptare pentru investigaţii, în deficitul de medici specialişti din zonele rurale, în presiunea asupra secţiilor de oncologie sau cardiologie şi în dificultatea accesului la servicii de îngrijire paliativă. Discrepanţele regionale, inclusiv în zona Moldovei, rămân vizibile şi cuantificabile.
Iniţiativa pontificală din 1992 a aşezat suferinţa într-un cadru etic, o societate matură nu îşi evaluează performanţa doar prin creştere economică, ci prin capacitatea de a proteja demnitatea celor vulnerabili. Această exigenţă este, în egală măsură, una morală şi una politică. Politicile publice din domeniul sănătăţii trebuie construite pe fundamentul accesului echitabil, al prevenţiei şi al investiţiilor sustenabile în infrastructură şi resursă umană, nu pe intervenţii conjuncturale.
Pentru mediul academic şi pentru zona deciziei legislative, problematica bolii implică o abordare interdisciplinară. Nu putem discuta despre sănătate fără a integra dimensiunea educaţională, formarea medicilor, educaţia sanitară a populaţiei, cultura prevenţiei, şi nici fără a analiza impactul socio-economic al bolilor cronice asupra familiilor şi comunităţilor. România se confruntă cu rate ridicate ale bolilor cardiovasculare şi oncologice, cu o îmbătrânire accelerată a populaţiei şi cu migraţia personalului medical, realităţi care impun politici coerente şi pe termen lung.
Ziua Internaţională a Bolnavilor readuce în spaţiul public o întrebare firească. Cât de funcţional este sistemul nostru în raport cu demnitatea pacientului? Calitatea actului medical nu poate fi separată de condiţiile de muncă ale cadrelor sanitare şi nici de arhitectura legislativă care reglementează finanţarea şi organizarea sistemului. O reformă autentică presupune stabilitate normativă, profesionalism managerial şi prioritizarea investiţiilor în prevenţie şi infrastructură.
Semnificaţia acestei zile nu este una sentimentală, ci una de responsabilitate instituţională. Demnitatea bolnavului nu este o formulă retorică, ci un criteriu de evaluare a maturităţii statului. O naţiune care îşi consolidează sistemul sanitar, care sprijină medicina preventivă şi care respectă profesia medicală îşi consolidează, de fapt, propria stabilitate socială şi morală.
Comments are closed