Adresată: Domnului Ministru al Apărării Naționale, Radu-Dinel MIRUȚĂ
De către domnul senator: Constantin-Ciprian IACOB
Circumscripţia electorală: nr. 16, Dâmboviţa
Grupul Parlamentar: AUR
Obiectul întrebării: Clarificări privind mecanismul instituțional de angajare a forțelor armate în teatre externe și raportul decizional dintre MApN și CSAT.
STIMATE DOMNULE MINISTRU,
În contextul schimbărilor actuale de securitate pe scena internațională și reflectând asupra aserțiunilor dumneavoastră recente, articulate în cadrul intervenției televizate la postul A3CNN, consider imperativă o elucidare a poziționării instituționale pe care Ministerul Apărării Naționale și-o asumă în raport cu forul suprem de decizie, CSAT, Parlament și cu Instituția Prezidențială.
Ați lăsat să se întrevadă, printr-o formulare care, îmi pare rău să o spun, este greu de urmărit și de înțeles, o poziție ambiguă: la o întrebare banală ați răspuns cu două scenarii distincte, fapt care a suscitat dezbateri aprinse pe scena politică internă și a ridicat o întrebare legitimă: ați înțeles, dumneavoastră înșivă, ce ați spus?
Nu puteți veni, în calitate de ministru al apărării, cu ipoteza conform căreia ministerul pe care îl conduceți ar avea o capacitate discreționară de a dispune trimiterea de trupe într-un teatru de operațiuni — fie el conflictual sau cu potențial volatil — doar în baza deciziei unei „coaliții de voință” din care România face parte, fără ca poporul român să fie consultat și înainte de statuarea unei decizii de către Șeful Statului sau de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
Problema este una de fond. Discursul dumneavoastră încearcă să pună pe picior de egalitate o „coaliție de voință” cu NATO. Diferența nu este una semantică, ci una de risc strategic major pentru România. În mod deliberat, mutați discursul din zona unui „NU” ferm în zona unui „depinde”. Prin aceasta, validați conceptual ideea că o așa-zisă „coaliție de voință” ar putea fi un instrument acceptabil, aproape comparabil cu NATO, deși nu beneficiază nici de legitimitate democratică, nici de garanții reale de securitate.
În momentul în care acceptați această logică, acceptați implicit și posibilitatea ca România să intre într-un conflict fără protecție aliată, exclusiv pe baza unei „voințe” politice conjuncturale.
Această perspectivă ridică o problemă serioasă de ortodoxie constituțională. Arhitectura noastră legislativă, coroborată cu statutul de membru NATO, consacră preeminența decizională a Președintelui României, în calitate de șef al forțelor armate, și a CSAT în situații de criză. În acest context, afirmațiile dumneavoastră par să eludeze această ierarhie instituțională și cutumiară.
În acest sens, vă solicit respectuos să clarificați această dihotomie:
- Există, în prezent, un mecanism legislativ sau o procedură de urgență care conferă Ministerului Apărării prerogativa de a acționa cinetic sau de a disloca trupe ex ante deciziei CSAT, bypass-ând astfel filtrul decizional suprem?
- Sau, dimpotrivă, suntem în fața unei inadvertențe de exprimare, situație în care se impune o retractare sau o nuanțare a declarațiilor, pentru a nu induce confuzie în rândul partenerilor noștri euro-atlantici și pentru a menține încrederea publică în predictibilitatea lanțului de comandă?
Pe fondul unei mișcări tectonici geopolitice aflate în plină reconfigurare, coerența mesajului public și rigoarea procedurală nu sunt doar deziderate, ci obligații de securitate națională. Aștept cu interes răspunsul dumneavoastră, în speranța că acesta va risipi orice echivoc privind respectarea neabătută a ordinii constituționale.
Comments are closed