„IMCA, taxarea pe cifra de afaceri, impozitul pe construcţii speciale, creşterea artificială a salariului minim, impozitarea dividendelor la 16% şi impozitul suplimentar pe bănci nu sunt reforme. Sunt instrumente de extracţie rapidă de bani, cu efecte structurale devastatoare asupra firmelor româneşti şi asupra economiei reale.
În construcţii, statul „ciupeşte” periodic fără să priceapă un fapt elementar: cifra de afaceri se formează pe cicluri multianuale. Contractele sunt semnate pe 2–5 ani, cu bugete şi marje stabilite dinainte. Orice taxă introdusă peste noapte nu este ajustare fiscală, ci taxă de protecţie mascată, aplicată retroactiv pe contracte deja asumate. Statul nu participă la risc, nu acoperă pierderi, dar apare constant să-şi ia partea.
Impozitul pe construcţii speciale porneşte de la o logică fiscală greşită: presupune că aceste active generează o valoare adăugată brută mare şi, deci, pot suporta o taxare suplimentară. În realitate, majoritatea construcţiilor speciale aparţin unor industrii integrate în lanţuri de producţie, unde profitabilitatea reală pe întreg lanţul este modestă – de regulă 6–8% – chiar dacă anumite verigi pot avea temporar marje mai ridicate, de 20–25%. Taxarea nu loveşte izolat într-un „actor bogat”, ci creează un cost suplimentar care se propagă pe întreg lanţul industrial, comprimând marjele, reducând competitivitatea şi împingând costurile în preţuri mai mari, investiţii amânate sau concedieri.
IMCA este exemplul perfect de ipocrizie fiscală. Sub pretextul „taxării marilor companii”, IMCA le oferă acestora un avantaj net estimat la circa 760 de milioane de euro anul viitor, dacă rulează aceeaşi cifră de afaceri. Motivul este simplu: nu atinge exportul de profit. Taxele de management, clearingul cu compania-mamă, serviciile „intangibile” şi preţurile de transfer rămân neatinse. Acolo pleacă miliardele. Acolo guvernul nu are curaj să intervină.
O taxă de transfer de 10% aplicată acestor mecanisme ar fi fost mai corectă, mai eficientă şi mult mai profitabilă pentru buget. Dar asta ar fi însemnat confruntare directă cu multinaţionalele. Guvernul a ales soluţia comodă: taxare uniformă, fără discernământ, inclusiv asupra firmelor care îşi ţin profiturile în România.
În retailul online românesc, efectul este mortal. Marjele reale sunt de 2–3%, cifra de afaceri este sub un milion de euro, iar multe firme sunt startupuri româneşti, transparente fiscal. Ele nu au unde să-şi exporte profiturile. Și totuşi sunt taxate pe volum, nu pe valoare. Concurenţii străini îşi scot profiturile; românii rămân şi plătesc. Asta nu e piaţă liberă. Este concurenţă asimetrică.
La toate acestea se adaugă impozitul suplimentar pe bănci, exemplu clasic de fiscalitate fără strategie. Taxa este dublată pentru anul 2026, pentru a acoperi pe termen scurt găurile bugetare, dar dispare convenabil din 2027. Costul este transferat rapid în dobânzi şi comisioane, populaţia şi firmele plătesc nota, iar statul mimează reforma eliminând ulterior o taxă pe care tot el a umflat-o artificial. Această practică confirmă tiparul: taxe temporare, impredictibile, cu efecte permanente în economie.
La toate acestea se adaugă lovitura finală: impozitarea dividendelor la 16%. O măsură care loveşte direct în capitalizarea firmelor româneşti. Antreprenorii locali nu trăiesc din salarii cosmetizate politic, ci din dividende scoase rar, prudent, după ani de risc şi reinvestire. Prin această taxare, statul:
- penalizează acumularea de capital autohton,
- descurajează reinvestirea,
- împinge firmele spre stagnare, evaziune sau relocare fiscală.
În timp ce multinaţionalele îşi scot profiturile prin optimizări sofisticate, antreprenorul român este taxat brutal, la vedere, pentru fiecare leu rămas în firmă şi pentru fiecare leu încercat să fie recuperat după ani de muncă.
Nici „creşterea salariului minim” nu este ceea ce pare. În condiţiile actuale, nu este o creştere reală, ci una contabilă. Prin reducerea deducerii personale de la 300 la 200 de lei, statul îşi recuperează imediat o parte din „generozitate”. Rezultatul este un plus real de doar 96,87 lei net pe lună pentru angajatul plătit cu minimul. Costurile cresc pentru firme, câştigul e simbolic pentru angajat, iar statul câştigă sigur.
Concluzia este simplă şi dureroasă: Guvernul nu creşte salarii, creşte baza de impozitare. Nu face reforme, face contabilitate creativă. Nu apără economia naţională, o taxează până la epuizare, protejând mecanismele prin care profiturile pleacă din ţară.
Aceasta nu este guvernare. Este administrarea declinului, cu factura pasată, ca de obicei, firmelor româneşti şi oamenilor care muncesc aici”, a declarat deputatul AUR Eduard Koler.
Comments are closed