Cazul apărut la Şcoala „Nicolae Bălcescu” din Cluj-Napoca este unul dintre acele momente care îţi arată, fără menajamente, cât de vulnerabili sunt copiii şi cât de uşor pot deveni victime într-un sistem care ar trebui să-i protejeze. Vorbim despre un copil de doar şase ani, dezbrăcat, bătut, umilit de colegii din propria clasă, apoi rănit grav, cu un deget prins în uşa unui dulap. Dincolo de violenţa şocantă a faptei, mai revoltătoare este reacţia instituţiilor: negare, minimalizare şi o linişte care s-a dorit mai importantă decât adevărul.
Au apărut informaţii despre o conducere şcolară care ar fi încercat să reducă totul la o simplă „neînţelegere”, despre cadre didactice care au tratat cu superficialitate suferinţa copilului şi despre o cultură a fricii care pare să fi pus stăpânire pe cei care ar fi trebuit să vorbească. Jurnalişti şi părinţi au semnalat presiuni, telefoane insistente, intimidări, o atmosferă care nu ar trebui să existe în nicio instituţie publică, cu atât mai puţin într-una dedicată copiilor.
Vreau să spun clar, fără ocolişuri: nu contează cine sunt părinţii agresorilor. Nu contează dacă sunt români, rromi, ucraineni, dacă sunt oameni cu bani, cu relaţii, cu statut sau cu influenţă în comunitate. Nu contează ocupaţia, numele sau conexiunile lor. În momentul în care un copil este agresat într-o şcoală, statul trebuie să protejeze victima, nu reputaţii şi sensibilităţi adulte. Faptul că în jurul acestui caz s-a instalat frica și anume: frica profesorilor, frica directorilor, frica unor părinţi, este poate cel mai alarmant element al întregii situaţii.
O şcoală care se teme de părinţi și permite o asemenea agresiune asupra unui copil de 6 ani, 6 ani stimați colegi, nu mai este o instituţie de educaţie, ci o instituţie captivă. Iar o administraţie care preferă să ascundă adevărul, ca să nu iasă scandal, devine parte directă a problemei. Muşamalizarea, tăcerea şi reflexul de autoprotecţie sunt semnele unui sistem care a uitat pentru cine există.
Stimaţi colegi,
Dacă un copil de clasa zero nu poate fi protejat într-o şcoală din România, atunci toate discursurile despre reforma educaţiei rămân simple declaraţii decorative. Autorităţile locale şi centrale au obligaţia să clarifice public ce s-a întâmplat, să prezinte rezultatele anchetei, să stabilească răspunderi şi să ia măsuri reale, nu cosmetizări, nu „ recomandări”, nu scuze birocratice.
Copiii nu trebuie protejaţi doar în teorie, ci în fiecare curte de şcoală şi în fiecare zi. Iar părinţii trebuie să ştie că statul nu se teme de nimeni atunci când un minor este rănit.
Acest caz nu trebuie să rămână o ştire, ci un moment de reflexie pentru că tocmai ce s-a distrus încă o viață, cu siguranță psihic acest copil este traumatizat și a rămas și cu un handicap permanent.
Rușine! Rușine să le fie!
Comments are closed