România a trecut, zilele trecute, printr-un moment de sărbătoare: sfințirea picturii Catedralei Naționale, la care a participat poporul dreptcredincios, dar și PF Patriarh Daniel și Patriarhul Bartolomeu.
A fost o zi specială, în care până și ateii ori scepticii au devenit, măcar pentru 24 de ore, credincioși.
Politicieni care au minimalizat, care au ridiculizat, care au boicotat sistematic acest proiect s-au trezit, brusc, mândri de realizarea Bisericii.
Mintea românului de pe urmă i-a făcut pe cei care, acum zece ani, strigau „Vrem spitale, nu catedrale!” să apară lângă altar, în fotografiile de protocol, ca niște farisei pioși.
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri și aplaudă frenetic slujbe, cântece și jocuri… L-am parafrazat pe Mihai Eminescu.
Norodul a rămas afară, zgribulit și nemângâiat; ipocriții, în schimb, s-au grăbit să pozeze lângă iconostas.
Cei care, timp de trei decenii și jumătate, au săpat ideea națională s-au grăbit să apară lângă sfinții români, splendid zugrăviți pe noile fresce ale bisericii.
Remarcabil gest de consecvență intelectuală!
Intelectualii care acuzau Catedrala de inadecvare, kitsch sau „ceaușism ecleziastic” și-au dat brusc seama că edificiul ridicat în centrul Capitalei nu reprezintă doar o mână de pietre, cărămizi ori plăci betonate. Nu, Catedrala este locul de odihnă al suflării creștine și spațiul de reculegere al orașului, menit să reconfigureze centrul Bucureștilor și centrul spiritual al națiunii române.
De la Hagia Sophia la Chartres și Notre-Dame, fiecare oraș al Europei și-a fixat centrul spiritual printr-o asemenea capodoperă. De la vizionarul împărat Iustinian până la strălucitul Brunelleschi, marii ctitori ai Evului Mediu s-au întrecut într-un asemenea exercițiu de temeinicie, măiestrie și dexteritate.
Orice petec de civilizație umană are locuri unde pământul freamătă, se sfințește și se bucură de atingerea lui Dumnezeu.
Când regele David a visat Templul din Ierusalim, el s-a gândit să dea națiunii sale o identitate veșnică, nepieritoare. Solomon, fiul său, i-a dus proiectul până la bun sfârșit.
Cum? Prin așezarea chivotului legământului în clădirea chemată să unească, precum muntele lui Moise odinioară, cerul și pământul, cele văzute și cele nevăzute.
Arhimandritul Emilianos de la Simonopetra (Muntele Athos) spunea că viața se schimbă nu printr-o analiză, ci printr-o privire.
Viața noastră comunitară se va îmbunătăți prin contemplarea frumuseții acestei „axis mundi”.
Catedrala întrupează ideea de ordine a cetății, dar și ierarhia valorilor din viața comunitară.
Când oamenii sunt copleșiți de frică, angoasă, resentiment, dezordine și păcat, Catedrala își deschide porțile și reface — prin cuvânt, ritual, icoană ori simbol — drumul spre normalitate. Căci adevăratul creștinism este firea omului restaurată prin har.
Duhul nu locuiește între ziduri, dar deschide cămările inimii. Catedrala invită la un parcurs mistagogic: o inițiere a privirii într-un spațiu dincolo de vizibil.
Catedrala este un instrument civilizator — o Arcă a lui Noe construită în formă de cruce. Este cupola care pogoară binecuvântările cerului peste oameni.
Catedrala este laboratorul vindecării, al îndreptării și al transfigurării interioare. Cum? Prin terapia luminii necreate a Fiului schimbat la față pe Muntele Tabor.
Catedrala este Logos sculptat în piatră, hierofanie urbană, manifestarea divinului pentru toți cei care au ochi să vadă icoanele bizantine și urechi să audă glasul clopotelor cerești.
Arhitectura teologică a Catedralei îl invită pe Regele Hristos să aducă lumii un mesaj de biruință asupra entropiei cosmice și asupra morții individuale.
Catedrala nu este doar un monument al demnității naționale, ci o școală a slujirii unei cauze sfinte — unui scop mai mare decât noi înșine.
Dumnezeu să binecuvânteze România!
Comments are closed