Au trecut zece ani de la noaptea de 30 octombrie 2015 — o noapte care a marcat pentru totdeauna conștiința națională. În clubul Colectiv au ars trupuri, dar și iluzii. 64 de tineri au murit, peste 150 au fost răniți, iar o întreagă generație a înțeles, în fum și disperare, că statul român este profund bolnav.
Astăzi, după un deceniu, tragedia Colectiv rămâne o rană deschisă. Nu doar pentru părinții care și-au îngropat copiii, ci și pentru fiecare român care vede că, de atunci și până acum, s-a schimbat prea puțin.
Presa a arătat, zilele acestea, ceea ce autoritățile nu mai pot ascunde: România are, în 2025, doar 18 paturi pentru mari arși – exact atâtea câte avea și în 2015. Cele trei centre de tratament promise în discursuri și planuri ministeriale sunt, încă, în construcție. În loc să fie un simbol al reformei, Colectiv a devenit simbolul promisiunilor neîmplinite.
Ministrul Sănătății însuși recunoaște că, la zece ani de la tragedie, pacienții cu arsuri grave „mor cu zile” în spitale fără dotări, fără medici suficienți și fără protocoale funcționale. Aceasta nu este doar o neputință administrativă — este o crimă morală repetată împotriva propriului popor.
Familiile victimelor, supraviețuitorii și întreaga societate civilă au cerut dreptate. Au cerut o justiție dreaptă, au cerut reforme în sistemul medical, au cerut transparență și responsabilitate. Ce au primit în schimb? Procese interminabile, condamnări fragmentare, amânări succesive și o tăcere instituțională care ofensează memoria celor morți.
Medicul Ruxandra Geambașu, care și-a pierdut singurul copil în Colectiv, a spus recent: „România e condamnată. Nu mai are vână, nu mai are simț civic.” Este un strigăt care trebuie să ne rușineze pe toți cei care facem parte din sistemul public, fie că suntem miniștri, parlamentari sau funcționari.
Astăzi, la zece ani de la Colectiv, nu putem comemora doar victimele, ci trebuie să ne întrebăm — ce am făcut, concret, pentru ca o asemenea tragedie să nu se mai repete?
Unde sunt reformele anunțate în sănătate, în controlul anti-incendiu, în legislația pentru siguranța spațiilor publice? Câte vieți am salvat, câte am pierdut, câte am ignorat?
România trebuie să iasă din ciclul promisiunilor sterile și al compasiunii de ocazie. Memoria Colectivului nu cere flori, ci acțiune.
Cere spitale funcționale, cere responsabilitate penală și morală, cere o societate care nu acceptă să fie guvernată prin nepăsare.
În numele celor care nu mai sunt și al celor care încă speră, cer ca tragedia Colectiv să rămână un memento pentru fiecare guvern al acestei țări: viața cetățenilor este singurul test al demnității unui stat.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecați și să ne dea nouă, celor rămași, curajul de a nu uita și de a nu ierta indiferența.
Comments are closed