Vin, astăzi, în fața dumneavoastră nu cu statistici reci, ci cu o realitate dureroasă, pe care o vedem în fiecare zi, dar prea des alegem să o ignorăm: oameni care îndură frigul, foamea și lipsa de speranță.
Sunt români care muncesc, dar nu reușesc să trăiască decent. Părinți care aleg între a plăti facturile și a pune o masă caldă pe masă. Bunici care își împart pensia între medicamente și pâine. Copii care merg la școală flămânzi, dar care încă își doresc un viitor aici, acasă.
Zilele trecute am întâlnit o femeie dintr-un sat de munte. Avea mâinile crăpate de muncă și frig, dar în ochi, o demnitate tăcută. Mi-a spus: „Nu vreau milă, vreau doar să pot munci și să nu mi se stingă focul în sobă.”
Acel foc, stimați colegi, e simbolul speranței care se stinge, încet, în multe case românești.
Astăzi, peste 3,5 milioane de oameni trăiesc în sărăcie, iar 40% dintre copii sunt în risc de excluziune socială. În București, riscul de sărăcie e de doar 8%, dar în Sud-Est și Nord-Est trece de 35%. Aceste cifre nu sunt întâmplătoare, ci rezultatul unei politici nedrepte și lipsite de viziune, care a abandonat zone întregi ale țării.
În Moldova, Oltenia și Dobrogea, milioane de oameni trăiesc la limita decenței, în timp ce investițiile se concentrează aproape exclusiv în Capitală.
Această polarizare între Capitală și restul țării este rezultatul unei politici haotice, care a investit în funcție de interese, nu de nevoi. Zone cu potențial agricol, turistic sau industrial au fost abandonate, iar milioanele de români plecați peste hotare sunt dovada acestui eșec. Diferența dintre Capitală și restul județelor a fost remarcată și de Eurostat, care ne-a plasat pe primul loc la nivel european la polarizarea între regiuni.
România nu poate progresa lăsându-și în urmă oamenii cei mai slabi.
Un stat puternic nu e cel cu cifre mari în PIB, ci cel care își apără cetățenii de sărăcie și umilință.
De aceea, cer Guvernului să trateze lupta împotriva sărăciei ca pe o urgență națională — nu prin ajutoare simbolice, ci prin programe reale de sprijin pentru familiile vulnerabile, bătrânii singuri și copiii care riscă să abandoneze școala.
Pentru că demnitatea nu trebuie să fie un privilegiu, ci un drept. Și dacă nu vom fi vocea celor fără voce, atunci la ce mai suntem aici?
Să nu uităm: politica nu se face în birouri, ci în mijlocul oamenilor care încă mai cred că cineva îi ascultă.
Comments are closed