Vasile Nagy – declarație politică – “Învăţământul”

Domnul Vasile Nagy:

“Învăţământul”

Rolul educaţiei şi învăţământului într-o societate civilizată este foarte important, pentru că educaţia contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii individuale. Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări depinde şi de nivelul de educaţie a cetăţenilor, de aceea este nevoie de o concepţie clară despre rolul educaţiei într-o societate.

Sistemul naţional de învăţământ este constituit din ansamblul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat şi private de diverse tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de instruire şi educare.

Astăzi, obiectivele educaţiei şi procesele educative sunt atât de complexe, încât numai o concentrare a eforturilor întreprinse de mai multe instituţii, concretizată în ceea ce unii au numit “cetatea educativă”, prin “redistribuirea” învăţământului către mai mulţi factori, ar putea crea acţiuni ale căror rezultate să fie mulţumitoare, încât, o restructurare a atribuţiilor diferitelor compartimente ale socialului, cu privire la cerinţele educative, pare a fi de bun augur.

Sistemul naţional de învăţământ este structurat în niveluri educaţionale, astfel încât să fie asigurată coerenţa instrucţiei şi educaţiei conform particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor şi studenţilor.

Şcoala de astăzi nu mai reprezintă o instituţie închisă, închistată într-un cadru normativ rigid, ci este un sistem deschis către exterior, un subsistem al sistemului social modern, în care totul comunică cu totul. În prezent, dezvoltarea individului şi a societăţii se află sub puterea ştiinţei, iar ambele sub incidenţa educaţiei.

Sistemul de învăţământ reflectă raporturile dintre sistemul social global şi sistemul de educaţie. Abordarea sistemică a educaţiei permite evidenţierea funcţiilor şi structurilor specifice instituţiei şcolare.

Sistemul de învăţământ este un sistem deschis, în raport cu sistemul social global, având un caracter teleologic, orientat către îndeplinirea anumitor finalităţi, pe termen mediu şi lung, autoreglabil şi de entropie, dezorganizare care include un anumit potenţial de optimizare.

Analiza sistemului de învăţământ din perspectiva sociologiei educaţiei permite definirea instituţiei şcolare în termenii unor teorii care vizează explicarea activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii la nivelul unui proces de socializare, proces realizabil prin diferite mijloace de integrare socială, subiectivă şi obiectivă.

Fie că este vorba despre activitatea şcolară timpurie, diverse etape de studii, formare profesională şi documentare în vederea exercitării profesiei, învăţarea reprezintă o activitate dominantă a omului, fie el român sau nu, iar multiplele determinări – poziţie socială, recompensă materială, succes, împlinirea aspiraţiilor sunt în aria de consecinţă a capacităţii de a învăţa.

În ultimii ani, românii au învăţat diverse lucruri, iar aceasta de multe ori sub imperiul necesităţii, al demersului costisitor încercare-eroare. În dizolvarea continuă a normelor sociale, a reglementărilor, concepte cum ar fi capital uman, capital social, competenţă profesională nu pot opera în afara valorilor sau a lipsei de valori a celuilalt.

Există discrepanţe ale sistemului educaţional în ceea ce priveşte cele două medii de rezidenţă, mediul urban şi mediul rural. În prezent, ruralul este o zonă de slăbiciune a învăţământului.

Inegalităţile sociale, sărăcia, declinul demografic, gradul de cultură şi educaţie, rezultatele foarte slabe la învăţătură, lipsa oportunităţilor de angajare, izolarea politică, socială şi culturală sunt reprezentative pentru situaţia tinerilor de la sat.

Satul românesc este cel mai întins spaţiu al României, conservă valorile tradiţionale româneşti, este zona celei mai crescute natalităţi, este, cu alte cuvinte, un mediu fundamental pentru existenţa socială a ţării noastre.

Cu toate acestea, ruralul românesc şi problemele acestuia nu ocupă prim planul preocupărilor legislative, administrative, politice şi economice din România, ba chiar mai mult, anumite disfuncţionalităţi sunt ignorate în mare măsură sau sunt abordate inadecvat.

Aproximativ 40% dintre elevii din mediul rural nu au participat la ore online, doar 64% dintre cadrele didactice au organizat ore online. Restul au trimis şi exerciţii prin telefon, Whatsapp, Messenger sau teme printate copiilor, pentru că aceştia nu aveau mijloace de conectare online.

Peste 55% dintre părinţi nu au un dispozitiv digital pentru fiecare elev din familie, iar 8% afirmă că nu deţin niciun dispozitiv care să-i permită copilului să-şi continue educaţia acasă, 20% din copii au urmărit emisiunile Teleşcoala organizate de Ministerul Educaţiei.

În România, aspectul practic al învăţământului se află într-o profundă contradicţie cu aspectul teoretic – deşi misiunea şcolii este prezentată într-un set de standarde generale ce interpretează aşteptările beneficiarilor, în realitate se simte lipsa de interes pentru dezvoltare, pentru crearea unor şanse egale cu provocările viitorului, iar învăţământul din mediul rural este principalul domeniu defavorizat.

După 1989, învăţământul românesc a înregistrat progrese în ciuda condiţiilor economice dificile şi a schimbărilor care au intervenit în viaţa socială. După 1998, a fost demarată reforma în educaţie, ca urmare a democratizării treptate şi a infuziei fondurilor europene şi ale Băncii Mondiale.

Educaţia se schimbă odată cu tehnologiile, ştiinţa de carte este mult mai greu de transmis decât acum 20 de ani. Acum, lumea are nevoie de lucruri mult mai complexe decât acum 20 de ani, iar aici este punctul cel mai slab al României.

Există variaţii foarte mari în performanţa diverselor şcoli din România, trebuie diminuată distanţa între ele şi încurajată colaborarea.

Poţi spune că în secolul al 20-lea democraţia ţinea de dreptul de a fi egal cu ceilalţi. În secolul al 21-lea, democraţia ţine de dreptul de a fi diferit. Este nevoie să înţelegem de ce elevii au nevoie să înveţe în mod diferit!

În contextul tehnologic actual, este nevoie de dezvoltarea gândirii complexe şi a abilităţilor diferite – marea provocare pentru România. Nu e nevoie să predai şi mai mult în maniera de până acum.

Este nevoie de mai multă satisfacţie a vieţii pentru elevi şi entuziasm profesional pentru profesori. Este nevoie de profesori de mare calibru, de lideri, de profesori care să colaboreze, să înveţe unul de la altul şi să petreacă mai mult timp cu elevul, în afara clasei.

Lăsând la o parte, pentru moment, faptul că nu doar stelele (căzătoare) ale politicii româneşti sunt în bună parte agramaţi şi dovedit plagiatori şi că au apărut manuale care conţin fragmente plagiate din Wikipedia, învăţământul românesc merită şi necesită urgent o analiză serioasă şi aprofundată a ceea ce se întâmplă în acest mediu.

Ne lamentăm că abandonul şcolar a crescut, că la cunoştinţe suntem în coada Europei şi câte altele. Dar, oare, cu ce s-au ocupat toţi cei care s-au perindat, şi nu au fost puţini, la Ministerul Învăţământului, în afară de faptul că au reuşit să producă confuzie, debusolând elevii şi mai mult cu fiecare aşa-zise îmbunătăţiri?

Să începem cu învăţământul primar, prima etapă şi poate cea mai importantă dintre toate ciclurile, pentru că aici se pun primele cărămizi la temelia a ceea ce se cheamă viitorul copilului. Se întreabă părinţii pentru ce sunt necesare la o materie 3 manuale, de ce nu poate fi cuprinsă materia de studiu într-una singură.

De ce informaţiile privind unele lecţii sunt insuficiente, astfel că elevul este obligat să le caute pe internet în scopul de a putea răspunde la întrebările formulate? Ce se întâmplă cu cei care nu dispun de un calculator? Dacă fiecare elev trebuie sa aibă un computer, pentru că, nu-i aşa, suntem în era digitală, de ce şcolile nu asigură necesarul tuturor elevilor?

De ce trebuie discriminaţi copiii provenind din familii fără posibilităţi financiare, ignorând în felul acesta dorinţa lor de a-şi depăşi condiţia? De ce textele şi grafica din manuale sunt atât de încâlcite, încât sunt derutante şi pot genera confuzii? De ce programa şcolară este atât de stufoasă, încărcată cu lucruri inutile şi greu asimilabile pentru o minte de 5-6-7 ani?

Astfel de întrebări ar putea continua la nesfârşit, de aceea majoritatea părinţilor sunt de părere că şcoala ar trebui să conlucreze mai strâns cu ei, opinia lor să fie auzită şi luată în seamă.

Situaţia actuală a şcolilor este că una din 4 şcoli nu are conexiune la internet, 9 din 10 şcoli nu au laptop – PC – tablete pentru educaţia digitală, 87% dintre directorii de şcoală cred că învăţarea online nu mai trebuie extinsă, 60% dintre ei cred că procesul educaţional va fi afectat din cauza pandemiei şi materia trebuie reluată, 16% cred că starea emoţională a elevilor va fi afectată şi 12% cred că riscul de analfabetism va creşte ca urmare a crizei COVID-19.

Ne confruntăm cu o catastrofă generaţională, în care se iroseşte potenţial uman incalculabil, se subminează decenii de progrese şi se exacerbează inegalităţi deja înrădăcinate.

Odată ce transmiterea comunitară a COVID-19 va fi sub control, readucerea elevilor şi studenţilor înapoi în şcoli şi unităţi de învăţământ, în cele mai bune condiţii de siguranţă posibile, trebuie să fie o prioritate.

Nu mai este un secret pentru nimeni, în primul rând la nivelul instituţiilor abilitate în această privinţă, regresul constant al şcolii româneşti în general, al şcolii rurale, în particular, în ultimii 31 de ani.

Un rol esenţial în dezvoltarea elevilor în sistemul de învăţământ îl are intervenţia profesorului. Şcoala, mediul de educaţie formală a elevilor, dar şi locul de muncă al profesorilor, este considerată ca fiind factorul determinant pentru formarea tinerilor în concordanţă cu cerinţele societăţii.

Problema este că la şcolile din mediul rural nu se înghesuie niciun profesor calificat, iar asta pentru că accesul este dificil mai ales pe timp de iarnă şi salariul mic nu este deloc motivant. Aşa s-a ajuns ca în această toamnă zeci de şcoli de la ţară să aibă doar profesori suplinitori şi fără studii.

Ne aflăm în faţa unei situaţii dramatice – copiii nu mai merg la şcoală, multe şcoli rurale se desfiinţează din lipsă de resurse umane, profesorii nu mai sunt atraşi de acest apostolat pentru a ridica nivelul cultural al satelor, pentru a contribui la acea visată emancipare a maselor prin educaţie şi prin cultură.

Nivelul de sărăcie în satele româneşti influenţează în mare parte învăţământul rural, prin nivelul de frecvenţă a elevilor.

Înainte ca aceşti copii să facă ceva pentru ţara lor, trebuie ca ţara lor să facă ceva pentru ei – să le asigure/garanteze nu doar dreptul la educaţie, ci, mai ales, să-l facă posibil prin ridicarea nivelului economic în mediul rural care să permită familiei “luxul” de a-şi da copilul la şcoală.

Astăzi, învăţământul profesional şi tehnic din România trebuie să facă faţă unor multiple provocări şi presiuni, pentru a răspunde nevoilor elevilor de a avea oportunităţi de educaţie de calitate, care să le dea şansa unei vieţi decente şi pentru a răspunde presiunilor angajatorilor pentru care forţa de muncă bine calificată reprezintă un element foarte important în decizia de a investi şi a dezvolta afaceri pe termen lung.

Acestora li se alătură nevoile unei economii în continuă schimbare tehnologică, care utilizează calificări moderne şi complexe şi presiunile externe din partea UE de a moderniza sistemul de învăţământ profesional şi tehnic, pentru a creşte competitivitatea şi coeziunea socială.

Educaţia în domeniul profesional şi tehnic este absolut necesară pentru a asigura un mediu incluziv şi sustenabil pentru dezvoltarea economico-socială a oricărei ţări. În timp ce dă şanse de valorificare a talentelor individuale, investiţia în această zonă a educaţiei poate aduce o contribuţie majoră la creşterea competitivităţii economice, inclusiv în numeroase sectoare în care omul nu va fi înlocuit curând de maşini.

România anului 2030 va fi, fără îndoială, o Românie a tehnologiei şi digitalizării. Totodată, poate fi o Românie “personalizată”, în care ne vom dori cu toţii servicii şi produse cât mai adaptate nevoilor individuale.

În măsura în care doreşte să îi fructifice avantajele economice şi sociale, sistemul educaţional poate să ţină pasul cu aceste dezvoltări doar printr-o adaptare realistă şi flexibilă, bazată pe dialog şi integrare. Pentru a rămâne competitivă în acest sector, oferind în acelaşi timp şanse reale de integrare pe piaţa muncii, schimbarea trebuie să înceapă acum.