În tăcerea acestui ceas plin de melancolii, caut să vorbesc despre un om al bunătăţii fără seamăn: Costion Nicolescu a părăsit lumea trândavă şi parşivă pentru a păşi, vertical, spre bolta cerului acoperit de slavă.
Nu, el n-a murit, ci doar s-a predat în mâinile Domnului pe care L-a urmat în drumul spre Emaus.
Chipul smerit al acestui teolog laic i-a luminat pe toţi: prieteni şi adversari, credincioşi sau inşi nelămuriţi. Duhul păcii l-a ajutat să supravieţuiască nevătămat de nevroza polemicilor gratuite. Dragostea pentru Hristos l-a făcut să se adune mereu şi să iasă din capcana risipirii.
Vorbind în şoaptă (şi niciodată răstit), Costion avea o privire pătrunsă de blândeţe şi lumină. Intelectual fără ifose, dar neclintit precum ţăranii din stirpea Elisabetei Rizea, ucenicul părintelui Dumitru Stăniloae se aşeza la antipozii oricărei retorici ditirambice (de tipul „philosophia garrula”, cum îi spunea Anton Dumitriu).
Ortodoxia era, pentru Costion, opusul ideologiei: credinţă personală, mărturisire intimă, practică ascunsă, învăţătură dreaptă, matrice stilistică, asceză riguroasă şi, deci, un mod de viaţă.
Iubitor al satului românesc, Costion Niculescu a avut graţia unui etnolog convertit la taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Costion a preferat să nu vorbească despre Dumnezeu, ci să-L respire şi să-I adulmece parfumul din grădinile unor prieteni de soi, precum Horia Bernea, Paul Gherasim, Horia Paştină ori Mihai Sârbulescu…
Treptat, el însuşi s-a transformat într-un chip al lumii de dincolo, alungând la coşul de gunoi al istoriei orice sentiment de mândrie, avariţie sau ranchiună.
A iubit Biserica lui Hristos, fără să caute validări, funcţii, premii sau distincţii ecleziastice. A iubit ţăranul, fără să devină un teolog păşunist, mai pasionat de folclor decât de revelaţia Sfintelor Scripturi… Costion avea un glas domol şi o privire limpede, deloc încrâncenată.
Îţi vorbea ca unui prieten, având mereu pe buze vorbe de încurajare sau discrete invitaţii la ospăţul credinţei şi la cultivarea virtuţii. A strălucit în postura de curator al unor expoziţii de la Muzeul Țăranului Român, aşa cum a întărit credinţa studenţilor pasionaţi de poeţii interbelici sau generaţia Rugului Aprins.
Mi-a spus cândva: „Dumnezeu are simţul rânduielii, nu pasiunea spectacolului”. Când eşti ordonat lăuntric, nu e nevoie de gesturi ample. Numai deficitul ontologic produce excese morfologice.
Moartea l-a găsit – cum altfel? – suferind în tăcere, fără să-şi tulbure cunoştinţele, fără să se plângă, fără să acuze, asumându-şi Crucea cu aceeaşi infinită discreţie care i-a definit întreaga viaţa. L-am iubit pe fratele Costion şi l-am invitat săptămâna trecută să purtăm un dialog înregistrat într-un studio TV. Era deja la spital…
Plecarea acestui mare bărbat al Bisericii Ortodoxe Române lasă un imens gol în sufletele noastre. Voi purta-n suflet amintirea unor sublime Liturghii trăite laolaltă-n jurul Sfântului Potir.
Nu voi trece cu vederea cele câteva praznice sărbătorite împreună — la Bucureşti sau la Mamaia. N-am să uit adâncimile unei inimi curăţite prin lucrarea ascunsă a rugăciunii lui Iisus.
Drum lin spre casa Tatălui îi spunem acestui învăţător fără catedră, acestui călugăr fără voturi monahale, acestui „puer aeternus” cu faţă de bătrân îmbunătăţit. Dumnezeu să-l aibă în pace, aşezându-i sufletul de aur printre îngeri, lacrimi şi sfinţi.
Comments are closed