Din nou, în atenţia voastră, trag un semnal de alarmă privitor la economia ţării noastre şi la demnitatea pe care am pierdut-o prin vânzarea întregii avuţii naţionale pe care au zidit-o bunicii noştri, cu dorinţa de a ne lăsa o Românie puternică şi înfloritoare!
Din păcate, în 30 de ani aţi reuşit să demolaţi atât visul părinţilor voştri, cât şi viitorul copiilor, prin delapidarea voită a mijloacelor de producţie din România!
În acest sens, vă voi expune o poveste de pe meleagurile botoşănene pe care le reprezint aici, în Parlamentul României.
Într-o bună vreme, în nordul ţării, municipiul numit Dorohoi era foarte cunoscut, atât în România, cât şi peste hotare, pentru industria înfloritoare a sticlei şi a porţelanului.
Aproape că în casa fiecărui român se aflau sau încă se află măcar un set de farfurii sau pahare lucrate foarte fin şi cu atenţie, pe meleaguri dorohoiene, în cadrul a ceea ce au fost odată Fabricile Stipo şi Porţelanul.
Acum 30 de ani, acolo lucrau mii de oameni, având un sentiment de mândrie şi împlinire pentru ceea ce făceau, întrucât munca lor era lăudată în special de cei din afara graniţelor. Astăzi, din truda celor de atunci, a rămas o ruină, şi generaţiilor care au urmat le-au rămas speranţe deşarte, Dorohoiul fiind văduvit de locuri de muncă, iar tinerii nu au mai avut de ales decât drumul străinătăţii.
Cele două fabrici au jonglat între privatizări păguboase, statul a încercat să le recupereze să le pună pe picioare, însă, din slabă administrare şi rea-voinţă, din corupţie şi dezinteres, totul a fost transformat într-un alt eşec, pe lângă sutele de eşecuri postdecembriste.
Ceea ce ar putea fi motorul de dezvoltare a zonei Dorohoi nu mai există decât pe hârtie, tinerii pleacă sau se mulţumesc cu puţin, iar oraşul Dorohoi nu are perspective de dezvoltare.
De ce nu s-au căutat soluţii pentru a păstra într-o formă sau alta acel pol de producţie, prin care dorohoienii produceau lucruri de calitate şi prin care zona respectivă era asigurată din punct de vedere economic?
S-a schimbat, cumva, procesul de producere a sticlei sau cel de producere a porţelanului? Reţeta este aceeaşi de sute de ani!
Era nevoie, cumva, de vreo retehnologizare mascată în privatizare?
Nu mai suntem în stare nici să ne producem propriile farfurii din care ne hrănim de zi cu zi?
Cât mai îndurăm aceste scuze precare, prin care România a fost distrusă?
Am ajuns, de la o naţiune autosuficientă, să nu mai producem nici măcar chibrituri!
Să nu îndrăzniţi să mă acuzaţi de vreo nostalgie după vechiul regim, căci nu regimul a făcut acele fabrici, ci oamenii de rând, populaţia muncitoare, mâinile celor care au visat să îşi crească pruncii într-o Românie mai bună.
De ce, dragi români, ne lăsăm distruşi sistematic? De ce ne acceptăm acest jug, ca şi cum libertatea noastră pentru care am strigat la revoluţie ar trebui să fie o povară şi un motiv de sărăcie, în loc de sursă de prosperitate, de dezvoltare?
Chiar nu mai putem fi ceea ce am fost, ba chiar mai mult decât atât?
Eu cred cu tărie că da! Cred în puterea acestui neam de a renaşte!
Haideţi, români, să ne ridicăm în picioare şi să luăm înapoi ceea ce era al nostru dintotdeauna!
Demnitatea, onoarea, libertatea prin dezvoltare – să arătăm că ne merităm locul între naţiunile europene dezvoltate!
Nu există răspunsuri