“Este o ruşine administrativă ca, în România anului 2026, oamenii să ajungă să îşi pună aceeaşi întrebare pe care nicio familie nu ar trebui să fie obligată să şi-o pună: pot să beau apa sau nu?

La Slobozia, situaţia nu durează de ieri şi nu mai poate fi prezentată drept o problemă tehnică trecătoare. Starea de alertă, declarată în august, a fost prelungită până la 17 octombrie. Autorizaţia de mediu a operatorului Urban SA este suspendată din 18 august, după nerespectarea măsurilor dispuse de autorităţile de mediu.
Aproape două luni de stare de alertă pentru un serviciu elementar. Aproape două luni în care o comunitate este ţinută într-o situaţie care ar fi trebuit rezolvată cu maximă urgenţă. Şi atunci întrebarea nu mai poate fi ocolită: Unde este Guvernul României? Unde este ministrul Mediului, Diana Buzoianu? Unde sunt instituţiile care trebuiau să supravegheze, să prevină şi să intervină înainte ca Slobozia să ajungă aproape două luni în stare de alertă?
Guvernul nu poate apărea doar după ce izbucneşte criza, iar ministerele nu pot funcţiona ca nişte birouri de constatare a dezastrului. Rolul lor este să prevină asemenea situaţii. Pentru oamenii din Slobozia nu contează războiul hârtiilor dintre operator, autorităţi locale şi instituţiile centrale. Nu îi interesează cine a trimis adresă cui şi ce instituţie mai aşteaptă un aviz. Ei vor apă sigură. Apa pe care o beau. Apa cu care gătesc. Apa cu care îşi spală copiii. Atât.
Iar când statul nu poate oferi certitudine asupra unui lucru atât de elementar, avem o problemă gravă de funcţionare a administraţiei. O familie nu poate trăi luni întregi cu baxurile de apă lângă uşă şi cu întrebarea dacă mâine situaţia va fi sau nu rezolvată. Un pensionar nu trebuie obligat să care bidoane pentru că instituţiile nu reuşesc să rezolve o criză. Un părinte nu trebuie să stea cu teamă atunci când pune apă într-un pahar pentru copil. Oamenii nu pot trăi la nesfârşit în această nesiguranţă.
Şi există şi o problemă de mediu care nu poate fi ascunsă. În cazul Sloboziei, hotărârea oficială privind starea de alertă vorbeşte explicit despre necesitatea prevenirii deversării necontrolate a apelor uzate brute şi despre executarea urgentă a lucrărilor necesare pentru ridicarea suspendării autorizaţiei de mediu. Ce alt semnal mai trebuie pentru ca această situaţie să fie tratată cu gravitatea pe care o merită?
Mediul nu se protejează din conferinţe. Apa nu se curăţă cu sloganuri. Conductele nu se repară cu postări. Staţiile nu se modernizează cu promisiuni. Şi ceea ce face situaţia şi mai gravă este că Slobozia nu vine din senin. România a mai primit avertismente.
La Curtea de Argeş, criza alimentării cu apă începută în 2025 a continuat luni întregi. Ministerul Mediului însuşi a fost obligat să ofere explicaţii publice privind responsabilităţile instituţionale şi situaţia alimentării cu apă.
În Prahova şi Dâmboviţa, criza de la Paltinu a afectat peste 100.000 de români. Ulterior, raportul preliminar al Corpului de Control al Ministerului Mediului a indicat disfuncţionalităţi administrative şi instituţionale privind coordonarea operaţiunilor. Iar în ianuarie 2026, Guvernul a aprobat indicatorii pentru reabilitarea Bazinului de Apă Curată de la Paltinu, Ministerul Mediului descriind problema drept una structurală şi veche. Aşadar, nu mai poate spune nimeni că statul român nu a fost avertizat.
Curtea de Argeş a fost un avertisment. Paltinu a fost un avertisment. Slobozia este încă unul. Câte avertismente mai trebuie? Câte oraşe? Câte judeţe? Câte zeci sau sute de mii de oameni trebuie să fie afectaţi înainte ca Guvernul să trateze siguranţa alimentării cu apă drept ceea ce este: o problemă esenţială pentru populaţie şi pentru funcţionarea statului?
PSD, PNL, USR şi UDMR nu mai pot pretinde că asemenea crize nu au legătură cu felul în care au administrat România. Au condus ministere, au numit oameni în instituţii, au aprobat bugete şi au promis investiţii. Când sistemele publice ajung în asemenea situaţii, responsabilitatea politică nu poate fi evaporată într-un labirint de instituţii, agenţii şi operatori.
Când totul merge bine, politicienii se fotografiază la inaugurări. Când sistemul cedează, brusc nu mai găsim pe nimeni responsabil. Ajunge! Nu poţi conduce ministere, administraţii, agenţii şi companii publice, iar când apare criza să explici că responsabilitatea este mereu în altă parte. Nu poţi cere voturi spunând că administrezi România, iar când românii rămân fără un serviciu elementar să te ascunzi în spatele competenţelor instituţionale. Şi nu poţi transforma fiecare dezastru administrativ într-un concurs naţional de pasat vina.
Ministerul Mediului, Guvernul României şi instituţiile de control nu sunt spectatori ai acestei crize. Sunt principalii responsabili pentru prevenirea ei. Au atribuţii, au bugete, au funcţionari şi au toate instrumentele necesare pentru a acţiona. Românii nu îi plătesc ca să apară în faţa camerelor după izbucnirea unei crize, ci ca să împiedice astfel de situaţii să ajungă să pună în pericol sănătatea şi viaţa românilor.
Românii au dreptul să ştie cine răspunde. Dacă existau probleme cunoscute, de ce nu au fost rezolvate? Dacă investiţiile au fost amânate, cine a decis asta? Dacă instituţiile nu şi-au făcut datoria, cine răspunde? Într-un stat normal, asemenea întrebări nu pot rămâne fără răspuns.
Nu mai vrem o Românie în care instituţiile funcţionează doar pe hârtie, iar românii plătesc preţul incompetenţei cu sănătatea şi siguranţa familiilor lor. Când un stat nu mai poate garanta nici măcar apa potabilă, nu mai vorbim despre o criză locală. Vorbim despre falimentul unui mod de a guverna România.
AUR cere guvernului şi autorităţilor competente să prezinte public situaţia completă: cauzele reale ale crizei, investiţiile necesare, sursele de finanţare, termenele clare de remediere şi instituţiile care răspund pentru fiecare etapă. Dar, mai ales, românii au dreptul la un răspuns simplu: când se termină această criză? Când vor putea deschide robinetul fără teamă? Când încetează starea de alertă pentru că problema a fost rezolvată, nu doar prelungită prin noi hotărâri administrative?
După atâtea săptămâni, guvernul nu mai poate ascunde incompetenţa în spatele procedurilor, avizelor şi birocraţiei. Fiecare nouă zi în care românii rămân fără apă potabilă este încă o dovadă a eşecului autorităţilor de a gestiona o nevoie elementară. Un stat care nu poate garanta accesul la apă potabilă nu le mai poate cere românilor răbdare, ci are obligaţia să ofere rezultate”, a declarat Valeriu Munteanu, deputat AUR.