Cele mai recente date publicate de Eurostat arată că, în anul 2025, 27,4% din populația României s-a aflat în risc de sărăcie sau excluziune socială, în condițiile în care media Uniunii Europene a fost de 20,9%. Pentru persoanele care trăiesc în gospodării cu copii aflați în întreținere, procentul României a ajuns la 29,4%. În rândul tinerilor cu vârste între 15 și 29 de ani, rata deprivării materiale și sociale severe a fost de 15,1%.
Dincolo de aceste procente se află vieți. Se află părintele care amână o cheltuială pentru că trebuie să plătească alta. Se află bunicul care își calculează cu grijă banii pentru medicamente. Se află tânărul care își începe viața adultă cu grija unei chirii pe care venitul său o face greu de suportat. Se află familia care își dorește un copil și își pune, înainte de bucurie, întrebarea dacă își va putea permite viitorul pe care îl dorește pentru el.
Am intrat într-o perioadă în care cuvântul „ajustare” a devenit cotidian. Vorbim despre deficit, despre venituri, despre cheltuieli, despre consolidare fiscală și despre sustenabilitatea datoriei publice. Toate acestea sunt teme legitime și necesare.
Cine suportă costul ajustării și ce primește societatea în schimbul acestui efort? Aceasta este întrebarea pe care o adresează oamenii, chiar dacă nu o formulează în limbajul documentelor bugetare.
Cetățeanul nu gândește în procente de deficit. El simte prețul alimentelor. Simte costul energiei. Simte rata bancară. Simte prețul unei consultații, al unui manual, al unei perechi de încălțăminte pentru copil sau al unei reparații pe care a fost obligat să o amâne.
Faptul că aproape trei din zece persoane care trăiesc în gospodării cu copii aflați în întreținere sunt expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială reprezintă mai mult decât o problemă socială. Este un indicator asupra viitorului demografic, educațional și economic al României.
Copilul de astăzi va fi contribuabilul de mâine, profesionistul de mâine, profesorul, medicul, inginerul, antreprenorul sau cercetătorul care va susține economia de peste douăzeci de ani. De aceea, politica pentru copii nu poate fi desprinsă de politica economică.
Când 15,1% dintre tinerii români cu vârste între 15 și 29 de ani se află în deprivare materială și socială severă, avem obligația să privim dincolo de statistică. Un tânăr aflat la începutul vieții nu are nevoie de promisiuni sofisticate. Are nevoie de posibilitatea reală de a-și transforma educația în profesie, profesia în venit și venitul într-o viață autonomă. Școala trebuie să ducă spre competență. Competența trebuie să ducă spre muncă. Munca trebuie să ducă spre independență. Independența trebuie să îi permită tânărului să întemeieze o familie și să privească viitorul cu încredere.
Ani de zile am vorbit despre milioanele de români plecați în străinătate prin prisma cifrelor. Mult mai rar am discutat despre ceea ce înseamnă această plecare pentru țara care i-a format. România nu poate cere tinerilor să rămână doar prin apeluri sentimentale. Le poate oferi motive reale pentru a rămâne: educație de calitate, infrastructură, locuri de muncă productive, capital autohton, administrație funcțională și predictibilitate.
Românii nu au nevoie să li se explice că cifrele s-au îmbunătățit dacă viața lor nu se îmbunătățește în aceeași măsură. Au nevoie să vadă legătura dintre efortul lor și progresul societății.
Comments are closed