Nicuşor Dan ne spune astăzi, de la Catedrala Naţională, că România are nevoie de “un naţionalism sănătos”, că “nu venim de nicăieri”, că trebuie să fim mândri de cei care au luptat pentru această ţară şi îi ceartă pe “fariseii” şi “demagogii” care s-ar căţăra pe trecutul naţional. Frumoase cuvinte.
Numai că, în urmă cu puţin peste o lună, chiar la Palatul Cotroceni, Grupul de Reflecţie Strategică “România în UE”, constituit pe lângă Administraţia Prezidenţială şi ale cărui lucrări sunt urmărite personal de preşedinte, prezenta un raport în care discursul suveranist era pus sub semnul populismului, “exaltarea naţionalistă” era prezentată drept generatoare de extremism, identitatea românilor era pusă sub un semn de întrebare, iar soluţia oferită românilor era un “patriotism civic” atent încadrat în valorile europene. Atunci naţionalismul trebuia disecat de experţi şi delimitat cu grijă. Astăzi, când vorbeşte în faţa a mii de tineri ortodocşi, Nicuşor Dan descoperă brusc că România are nevoie tocmai de naţionalism.
Aici începe ipocrizia. Nu poţi să construieşti luni întregi o delimitare politică faţă de suveranism, iar apoi să îmbraci exact vocabularul pe care l-ai privit cu suspiciune doar pentru că ai în faţă un public conservator.
Nicuşor Dan vorbeşte despre “demagogii” care se caţără pe simbolurile trecutului, dar riscă să ofere chiar el cea mai bună demonstraţie a fenomenului: patriotismul folosit ca decor şi adaptat audienţei. Iubirea de ţară nu este o formulă de discurs pe care o scoţi din sertar la Catedrala Naţională şi o înlocuieşti cu limbajul tehnocratic al “patriotismului civic” când te întorci la Cotroceni.
Poate că explicaţia este mai simplă. Nicuşor Dan ştie foarte bine că o parte importantă a societăţii româneşti rămâne ataşată de credinţă, familie, istorie şi identitate naţională şi încearcă să vorbească pe limba acestui electorat. Este dreptul lui. Dar românii au dreptul, la rândul lor, să întrebe care Nicuşor Dan este cel autentic: preşedintele în jurul căruia se redactează rapoarte despre pericolele discursului suveranist sau politicianul care descoperă, în faţa tinerilor ortodocşi, că “nu venim de nicăieri” şi că avem nevoie de naţionalism?
Diferenţa dintre patriotism şi oportunism se vede tocmai atunci când aceleaşi valori sunt apărate şi în faţa unui public care nu aplaudă.
Nicuşor Dan vorbeşte despre “farisei”. Poate că înainte să-i caute în societatea românească ar trebui să privească puţin mai atent spre propriul Palat Cotroceni. Naţionalismul de faţadă rămâne naţionalism de faţadă, chiar şi atunci când este rostit de la tribuna Catedralei Naţionale.
România nu are nevoie de politicieni care descoperă iubirea de ţară atunci când le este electoral convenabil, ci de lideri care o demonstrează prin ceea ce fac pentru România, indiferent de publicul din faţa lor.
Comments are closed