Deputatul AUR Ștefăniță Avrămescu critică Programul de Guvernare 2026–2028 prezentat de Siegfried Mureșan, despre care afirmă că propune continuarea direcției fostului Guvern Bolojan, în locul unei schimbări de politică după lunile de criză.
Parlamentarul atrage atenția și asupra lipsei unei viziuni articulate de politică externă, susținând că simpla reafirmare a orientării europene și transatlantice nu răspunde întrebărilor privind interesele și obiectivele strategice ale României, și reafirmă că soluția pentru actualul blocaj politic o reprezintă întoarcerea la vot prin alegeri anticipate.
„Am citit cele 28 de capitole din așa-zisul Program de Guvernare 2026–2028 al lui Siegfried Mureșan, iar impresia pe care o lasă documentul este una profund îngrijorătoare: nu avem în față o schimbare de direcție, ci o declarație de intenție prin care aceleași partide încearcă să transforme propria lor prezență la putere într-o fatalitate administrativă.
Cu alte cuvinte: noi trebuie să guvernăm, iar voi trebuie doar să vă obișnuiți cu ideea.
Într-o democrație normală, un Guvern spune ce vrea să facă, cu ce bani, în ce termen și cu ce rezultate măsurabile. În cazul de față, PNL, USR și UDMR par să considere că simpla lor asociere reprezintă deja soluția, indiferent de ceea ce cred cetățenii despre partidele respective.
Mai mult, Siegfried Mureșan nici măcar nu ascunde faptul că își propune continuarea direcției fostului Guvern Bolojan. Prin urmare, nu ni se propune o schimbare de politică după luni de criză, ci aceeași politică, administrată de alte persoane și împachetată într-un nou program de guvernare.
Și aici apare partea cu adevărat revoltătoare. Ni se spune de către Nicușor Dan că alegerile, chiar și anticipate, sunt rele, că trebuie „stabilitate”, că trebuie continuată guvernarea.
Cu ce drept transformă niște partide propria lor nevoie de supraviețuire politică într-un pretins interes național?
Alegerile anticipate nu sunt o boală constituțională și nici o catastrofă naturală. Sunt un mecanism democratic prin care cetățenii pot fi chemați să arbitreze o criză politică atunci când actuala configurație parlamentară nu mai este capabilă să producă o guvernare stabilă.
Când puterea începe să vorbească despre vot ca despre un inconvenient, iar despre propria continuitate ca despre o necesitate de stat, avem o problemă mult mai serioasă decât un program prost scris. Avem aroganța unor partide care ajung să confunde România cu propria lor formulă de guvernare.
PNL, USR și UDMR pot prefera orice formulă de negociere doresc. Este dreptul lor politic. Dar există și dreptul cetățenilor de a avea o altă opinie.
Democrația nu poate funcționa după principiul: „negociem între noi până găsim formula prin care voi nu mai trebuie să fiți întrebați”.
Dacă alternativa electorală este tratată ca o amenințare, iar perpetuarea aceleiași combinații politice este prezentată drept unica soluție responsabilă, întrebarea devine inevitabilă: de când a ajuns votul românilor un pericol de care trebuie protejată România?
Și cine le-a dat PNL, USR, UDMR sau lui Nicușor Dan dreptul să considere că voința alegătorilor este bună numai atunci când produce rezultatul politic care le convine?
Un program de guvernare trebuie să explice cum guvernezi țara. Nu să explice, printre rânduri, cum faci ca actuala formulă politică să rămână la putere.
Dar citind documentul apare o altă întrebare: dacă așa arată politica internă pe care ne-o propun, cum arată politica externă a României?
Am căutat în cele 28 de capitole pe cel dedicat politicii externe. Nu l-am găsit.
Există capitolul 15: „România pro-europeană și transatlantică”. Nu „Politica externă a României”. Nu „Interesele strategice ale României”. Nu „Obiective de politică externă 2026–2028”.
A fi pro-european și transatlantic reprezintă orientarea strategică fundamentală a României. Dar politica externă începe după această afirmație, nu se termină cu ea.
România este membră a Uniunii Europene și NATO. Știm asta de peste două decenii.
Întrebarea pentru un Guvern în anul 2026 este alta: ce vrea România să obțină în interiorul acestor alianțe? Ce interese naționale apără? Ce priorități regionale are? Ce face la Marea Neagră și în Balcani? Ce obiective urmărește în relația cu Statele Unite? Cum își construiește relațiile cu vecinii? Cum își valorifică parteneriatele strategice? Ce politică economică externă urmărește și cum folosește diplomația pentru creșterea influenței României?
În locul unei asemenea viziuni, avem o etichetă: „pro-europeană și transatlantică”.
Este ca și cum Ministerul Sănătății și-ar înlocui strategia sanitară cu un document intitulat „România pro-sănătate”. Sau Ministerul Transporturilor ar prezenta drept program național de infrastructură formula „România pro-autostradă și feroviară”.
Sună foarte bine. Nu deranjează pe nimeni. Dar nu spune suficient despre ce intenționezi efectiv să faci.
Sub această umbrelă găsim OCDE, bugetul Uniunii Europene, Statele Unite, energia, industria de apărare și investițiile strategice. Toate sunt teme importante. Dar o colecție de teme importante nu reprezintă automat o doctrină coerentă de politică externă.
Și mai există o absență greu de ignorat: Republica Moldova nu este individualizată explicit în acest capitol.
Pentru România și pentru contextul geopolitic de la frontiera estică a Uniunii Europene și NATO, nu putem trata această absență drept o simplă scăpare de tehnoredactare.
Politica externă nu înseamnă să repeți unde aparții. Înseamnă să știi ce urmărești acolo, ce interese aperi și prin ce instrumente transformi apartenența la alianțe în rezultate concrete pentru țara ta.
Și probabil că nici această absență a unei politici externe articulate nu este întâmplătoare dacă ne uităm la persoana imaginată de această formulă de guvernare pentru conducerea Ministerului Afacerilor Externe.
Evaluarea este foarte clară: viitorul ministru este deja dovedit că nu poate face politică externă. A se reține: nu spun că nu vrea. Spun că nu poate. Nu a demonstrat competența, experiența și înțelegerea necesare pentru a conduce diplomația unui stat precum România și pentru a-i apăra interesele într-un context internațional atât de complicat.
Și astfel ajungem la două probleme care se completează reciproc: un program care nu articulează suficient o politică externă proprie a României și perspectiva unui ministru despre care știm că nu are competența necesară pentru a construi și conduce o asemenea politică.
Poate că acesta este, de fapt, marele concept strategic al documentului: România nu trebuie să spună prea clar ce vrea, atât timp cât precizează regulamentar în ce cluburi se află.
Suntem europeni. Suntem transatlantici. Excelent.
Dar după aceea ce facem? Care sunt interesele României? Care este politica externă a României și, mai ales, cine este capabil să o facă?
Din punctul meu de vedere, România are nevoie de exact contrariul acestei abordări: un Guvern rezultat dintr-un mandat politic clar, o politică internă construită în jurul intereselor românilor și o politică externă construită în jurul interesului național.
România trebuie să fie un stat care știe ce vrea și care are oameni capabili să îi reprezinte interesele.
În plan intern, atunci când actualele partide nu mai pot oferi o asemenea direcție, soluția democratică nu este să ne temem de alegători. Soluția este să ne întoarcem la ei. Prin alegeri anticipate”, a declarat Ștefăniță Avrămescu, deputat AUR.
Comments are closed