”Noul an școlar începe cu emoția firească a copiilor și a părinților, dar și cu aceeași realitate dureroasă: România nu are o strategie coerentă pentru educație și cercetare. Avem un sistem fără cârmă și fără direcție, schimbat de fiecare ministru și administrat de oameni care tratează școala ca pe o rubrică bugetară, nu ca pe temelia națiunii.
Aproape 2,9 milioane de copii și elevi au început astăzi școala. Unii au intrat în clase renovate, alții în școli aflate încă în șantier. Prima generație care ar trebui să învețe după noul curriculum liceal începe anul fără manualele tipărite, deoarece licitațiile nu sunt finalizate. Pentru noile standarde de evaluare nu există încă ghiduri practice, iar elevii de gimnaziu nu știu nici măcar dacă la sfârșitul clasei a VIII-a vor susține Evaluarea Națională, admiterea separată organizată de licee sau ambele. În același timp, amenințarea grevei rămâne prezentă, deoarece promisiunile salariale făcute profesorilor nu au fost respectate. Aceasta este imaginea reală a începutului de an școlar, dincolo de festivități și discursuri.
Statul român a transformat copiii în subiecții unui experiment administrativ permanent. Schimbăm programe, calendare, criterii de evaluare, structuri și reguli, dar aproape niciodată nu pregătim din timp oamenii și instrumentele necesare. Anunțăm reforma înainte să avem manualele, introducem standardele înainte să avem ghidurile și modificăm admiterea chiar în timpul parcursului școlar al copiilor.
Iar profesorii, oamenii pe umerii cărora stă întregul sistem, sunt tratați ca niște piese de schimb.
S-a ajuns la situații în care un profesor trebuie să alerge între cinci, șase sau chiar șapte școli pentru a-și întregi norma. Petrece ore pe drum, plătește transportul, intră în clase și comunități diferite, completează munți de documente și este obligat să demonstreze permanent că își merită salariul. În aceste condiții, când mai are timp să pregătească lecția, să lucreze individual cu elevul, să se perfecționeze sau să-și întemeieze o familie?
Aceasta nu este eficiență. Este batjocorirea resursei umane.
În timp ce demnitarii vorbesc festiv despre respectul datorat profesorilor, deciziile lor produc exact contrariul: nesiguranță, epuizare, umilință și plecarea oamenilor valoroși din sistem. Nu poți cere performanță unui profesor pe care îl obligi să-și caute orele din sat în sat. Nu poți cere stabilitate copiilor când profesorii lor se schimbă permanent. Nu poți salva școala românească prin contabilitate și tăieri făcute din birouri.
Rezultatele acestei politici sunt deja în fața noastră. În anul 2025, România a avut cea mai mare rată de părăsire timpurie a educației din Uniunea Europeană: 15,5%, față de media europeană de 9,1%. În spatele procentelor se află copii pierduți pentru școală, familii vulnerabile și comunități întregi condamnate la sărăcie și dependență.
Criza nu se oprește la poarta școlii. Ea continuă în universități, institute și laboratoare.
România își formează tinerii, apoi îi împinge să plece. Cercetătorii lucrează cu finanțări fragmentate, competiții lansate târziu, proiecte întrerupte, infrastructuri insuficient susținute și o birocrație care consumă uneori mai mult timp decât cercetarea propriu-zisă. Tinerii nu pot construi o carieră pe promisiuni, pe contracte nesigure și pe apeluri care apar sau dispar după voința politică.
Datele sunt devastatoare: România a alocat cercetării și dezvoltării doar 0,46% din PIB în 2024, cel mai mic procent din Uniunea Europeană, în timp ce media europeană a fost de 2,24%. Tabloul european al inovării pentru 2026 păstrează România în categoria statelor inovatoare emergente, la coada Uniunii.
Exportăm inteligență și importăm tehnologie. Ne pleacă profesorii, cercetătorii, inginerii și absolvenții cei mai buni, iar apoi plătim altor state pentru ceea ce am fi putut produce aici. O țară care nu-și mai poate păstra mințile tinere devine dependentă economic, tehnologic și strategic.
AUR spune limpede: educația și cercetarea nu sunt cheltuieli care trebuie tăiate atunci când guvernul nu-și poate acoperi propriile greșeli. Ele reprezintă infrastructura strategică a României. Fără școală, laborator și cercetător nu există economie puternică, industrie națională, securitate sau suveranitate.
România are nevoie de stabilitate legislativă, finanțare multianuală și respect pentru oameni. Orice programă nouă trebuie să intre în vigoare numai după ce manualele, ghidurile și formarea profesorilor sunt asigurate. Trebuie realizată o evaluare reală a necesarului de personal, astfel încât profesorul să nu mai fie obligat să străbată zeci sau sute de kilometri pentru a-și completa norma. Naveta trebuie acoperită integral, iar cariera didactică trebuie să ofere stabilitate și demnitate.
În cercetare sunt necesare competiții predictibile, calendare respectate, finanțarea întreținerii infrastructurilor și programe serioase pentru tinerii cercetători. Pragurile de finanțare asumate prin lege trebuie aplicate, nu repetate în fiecare campanie electorală și abandonate imediat după alegeri.
Nu putem continua să construim viitorul României împotriva profesorilor, cercetătorilor și propriilor noștri copii.
La începutul acestui an școlar, mesajul nostru este unul fără ocolișuri: ajunge cu experimentele, improvizația și umilirea oamenilor care țin România în picioare!
Dacă nu schimbăm această direcție, nu vom pierde doar încă un an școlar. Vom pierde încă o generație”, a declarat Silviu Gurlui, deputat AUR.
Comments are closed