Săptămâna trecută am reușit ce mi-am propus de ceva vreme. Am inițiat și organizat la Parlament o expoziție. Iar poate că asta nu vi se pare o „știre”. Dar n-a fost o expoziție, ca să fiu drept până la capăt.
„Mesaj pentru părintele meu”, proiectul coordonat de Speranța Mihalcea, consilieră în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională – Olt, e deopotrivă o lacrimă și un strigăt.
De ce o lacrimă? Pentru că reunește zeci și zeci de poezii și desene cutremurătoare, realizate de copii români aflați în inima aceleiași răni: părinții lor plecați peste hotare, singurătatea copilăriei fără ei.
Cuvintele chiar sunt de prisos când vine vorba de lacrimă, sunt de-ajuns imaginile de mai jos!
Dar este și un strigăt, acest proiect. Un strigăt puternic al României, din cele mai curate și suferinde voci ale ei, înspre indiferența perpetuată cinic de cei fără suflet și responsabilitate care au capturat deciziile în țara asta!
Cât și cum îi ating, pe aceștia din urmă, lacrima și strigătul? Vă spun doar că, la vernisajul expoziției, deși i-am invitat de la tribuna Parlamentului pe colegii din toate partidele, au fost prezenți doar coechipierii mei din AUR.
De ce n-au venit ceilalți? Fie nu le pasă, până la capăt, celor mai mulți dintre ei. Fie n-au vrut să plângă, văzând ce au produs faptele lor, unii dintre aceștia. Fie amândouă.
