Când George Simion și Dan Dungaciu intră în studiourile TVR, Dragoș Pătraru descoperă brusc problema pluralismului. Nu absența pluralismului îl revoltă, ci prezența unor oameni pe care nu îi agreează.
Aici se vede toată ipocrizia așa-zișilor „formatori de opinie” ai României de azi. Starea nației este astăzi jalnică, inclusiv din pricina acestor cenzori fără jenă ai diversității de opinie, ai pluralismului politic și mediatiatic.
Mai ales când toate acestea se fac pe banii românilor.
1. TVR nu este moșia propagandiștilor de tip Pătraru
Ani la rând, liderii AUR au fost excluși din numeroasele dezbateri ale televiziunii publice. Nu am văzut atunci aceeași indignare publică a propagandistului Dragoș Pătraru față de reprezentarea insuficientă a unei părți importante a electoratului român.
Acum, când acești lideri sunt invitați, începe scandalul.
Ce s-a schimbat? Nu principiul libertății de exprimare. Nu misiunea televiziunii publice. S-a schimbat doar identitatea invitaților.
Aceasta este contradicția pe care Dragoș Pătraru trebuie să o explice.
TVR nu este o televiziune privată, iar studiourile sale nu sunt proprietatea ideologică a niciunui realizator.
Televiziunea Română este finanțată din bani publici. Din banii tuturor românilor. Inclusiv ai celor care votează AUR, ai celor care nu sunt de acord cu Dragoș Pătraru și ai celor care nu împărtășesc opiniile politice dominante în anumite redacții.
Nimeni nu este obligat să fie de acord cu George Simion sau Dan Dungaciu. Dar niciun comentator nu are autoritatea de a decide că simpla lor participare la o emisiune reprezintă o încălcare a standardelor jurnalistice.
2. AUR nu cere imunitate la critică. Cere ca dezbaterea să nu fie înlocuită cu excluderea.
Dragoș Pătraru folosește etichete severe. Dar unde sunt argumentele concrete? Care afirmație a lui George Simion este contestată? Care teză formulată de Dan Dungaciu este demontată? Care sunt faptele, citatele și demonstrațiile?
Eticheta „extremist” nu este un substitut pentru argument. Repetarea ei nu transformă acuzația în probă. Iar indignarea televizată nu reprezintă, prin ea însăși, o performanță jurnalistică.
Este mult mai simplu să ceri izolarea unui adversar decât să îl inviți în studio și să îl confrunți cu întrebări incomode. Nici Pătraru, nici alți propagandiști de la TVR nu au invitat niciodată în studio pe cei pe care îi criticau și critică de fiecare dată.
Dragoș Pătraru nu face jurnalism, face propagandă.
3. Propaganda gălăgioasă nu înseamnă performanța profesională?
Dragoș Pătraru se prezintă drept un judecător exigent al profesionalismului televiziunii publice. Atunci să discutăm și despre profesionalism în termeni verificabili: audiențe, costuri, relevanță, calitatea întrebărilor, capacitatea de a atrage publicul și respectarea misiunii de serviciu public.
Nu doar despre cine are voie să apară la televizor. Un realizator care pretinde standarde înalte de la alții trebuie să accepte aceeași exigență în evaluarea propriilor rezultate. Nu este suficient să te autoproclami apărătorul jurnalismului. Trebuie să demonstrezi că îl practici.
Am căutat raitingurile emisiunilor propagandistului Dragoș Pătraru la TVR1. Sunt atât de mici, încât… abia le-am sesizat.
Niciodată propagandistul Dragos Pătraru nu a pus problema TVR – și a lui personală! – în acești termeni. De ce?
Pentru că salariile de la TVR – inclusiv ale propagandiștilor – curg indiferent de…. „cota de piață”.
Și nu poți avea raiting cu propagandiști care exclud, din plecare, reprezentarea publică a unei… jumătăți din România!
4. Șantajul și ipocrizia libertății de exprimare
De fapt, episodul cel mai cunoscut din activitatea jurnalistică a propagandistului Dragoș Pătraru la TVR a fost… ascultările ilegale și șantajul. În 2018, propagandistul Dragoș Pătraru a făcut publice înregistrări ale unor discuții cu conducerea TVR, inclusiv cu președinta Doina Gradea. Episodul a provocat un scandal major privind practicile manageriale, independența editorială și metodele prin care informațiile din interiorul instituției au ajuns în spațiul public.
Atunci, Pătraru a invocat interesul public și libertatea presei. Astăzi, când alți oameni își exercită dreptul de a participa la dezbaterea publică, exigența sa față de libertatea exprimării se suspendă.
Libertatea presei nu poate fi un privilegiu personal. Nu poate fi absolută când îi servește unui jurnalist și suspectă când permite unui adversar politic să vorbească.
Aceasta este problema de fond.
Televiziunea publică nu are nevoie de paznici ideologici la intrarea în studio. Are nevoie de jurnaliști care pun întrebări, verifică afirmații și confruntă opinii. Un jurnalist sigur pe argumentele sale nu are nevoie să transforme prezența adversarului într- un scandal. Îl întreabă. Îl contrazice. Îi verifică declarațiile. Îl lasă pe telespectator să judece.
Când eticheta înlocuiește întrebarea, jurnalismul pierde. Când excluderea înlocuiește dezbaterea, televiziunea publică își trădează misiunea.
5. „Starea nației” este proastă din cauza propagandiștilor
Propagandistul Dragoș Pătraru are dreptul să critice AUR. Are dreptul să conteste declarațiile liderilor săi. Are dreptul să considere greșite ideile acestora. Dar nu are dreptul să confunde propria opțiune politică și judecată politică cu un criteriu universal de admisibilitate în spațiul public.
Nici propagandistul Dragoș Pătraru, nici alt realizator nu poate decide în locul cetățenilor care dintre opțiunile lor democratice merită să fie auzite. România nu are nevoie de un nou Silviu Brucan care să stabilească cine este suficient de matur pentru a participa la democrație.
Are nevoie de presă care să accepte competiția ideilor.
„Starea nației” – cu sau fără ghilimele – este proastă și atunci când jurnaliștii se transformă din interlocutori în judecători morali ai întregii societăți.
Este proastă atunci când pluralismul devine o lozincă invocată numai pentru cei apropiați ideologic.
Este proastă atunci când reprezentarea unor opțiuni politice este tratată drept o amenințare, în loc să fie înțeleasă ca parte firească a democrației.
Și este proastă atunci când discuția despre eficiența televiziunii publice, despre audiențele sale și despre cheltuirea banilor publici este eclipsată de dispute privind identitatea invitaților.
AUR nu solicită întrebări comode pentru George Simion sau Dan Dungaciu. Solicită tratament egal. Acceptă întrebări cât mai dificile, argumente cât mai solide și verificarea riguroasă a fiecărei afirmații. Dar refuză ideea că un lider politic trebuie ținut în afara studioului pentru că un comentator îl consideră indezirabil.
Cum ar fi fost dacă AUR ar fi fost la putere anii aceștia, ar fi avut controlul televiziunii publice și nu ar fi invitat niciunul dintre liderii PSD, PNL, USR sau UDMR? Asta ați făcut voi în toți acești ani. Nu vă e rușine?!
Dragoș Pătraru, TVR nu este moșia dumneavoastră. Nu dumneavoastră stabiliți cine dintre români merită să fie ascultat.
Televiziunea publică aparține tuturor cetățenilor, nu unei categorii de comentatori care își confundă preferințele politice cu standardele democrației.
De aici trebuie să înceapă orice dezbatere publică despre „starea națiunii” sau a televiziunii publice.
