De la: Domnul Silviu-Titus PĂUNESCU, Deputat AUR, circumscripția electorală nr.14, Constanța

Subiectul întrebării: Întârzierea reformei PNRR privind zonele de accelerare pentru energie regenerabilă pe terenurile statului (Componenta 16, Reforma 1), cu o penalizare de 925 de milioane de euro în joc — cea mai mare expunere financiară dintr-un singur jalon

     Domnule ministru,

Reforma 1 din Componenta 16 a PNRR vizează crearea cadrului juridic pentru utilizarea terenurilor aflate în proprietatea statului ca zone de accelerare pentru investițiile în surse regenerabile de energie – concret, jaloanele 509, 510 și 511 prevăd adoptarea legislației pentru înființarea de parcuri solare și eoliene pe domeniile statului, debirocratizarea proceselor de autorizare prin proceduri scurte și simple, semnarea contractelor de concesiune după o primă rundă de licitații și crearea unui registru național unic al terenurilor aflate în proprietatea statului. Termenul asumat este trimestrul II 2026 — adică termenul curent, iar starea reală, conform monitorizării PNRR, în întârziere.

Cauza, desigur, este una administrativă și familiară: pachetele legislative au fost elaborate cu întârziere, avizele de la celelalte ministere și instituții s-au obținut greu, iar, în consecință, procedurile de licitație pentru terenurile care urmează a fi concesionate sunt și ele întârziate. Cu alte cuvinte, lanțul s-a blocat chiar la primul pas — la elaborarea și avizarea legislației — iar întârzierea s-a propagat în tot restul reformei.

Ceea ce face acest caz fără egal este miza financiară: penalizarea pentru neîndeplinire este de 925 de milioane de euro, aproape un miliard de euro, una dintre cele mai mari expuneri financiare asociate unui singur jalon din întregul PNRR românesc. Vorbim, așadar, despre o reformă care constă, în esență, în adoptarea unor acte normative și organizarea unor licitații — adică exact tipul de obligație care depinde integral de voința și de capacitatea administrativă a statului, ci nu de șantiere, materiale sau constructori — și care riscă totuși să ne coste aproape un miliard de euro din pură incapacitate de a legifera la timp.

Având în vedere că responsabilitatea este atribuită Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin Agenția Domeniilor Statului, domnule ministru, vă rog să răspundeți următoarelor întrebări:

1. Care este, la data răspunsului, stadiul fiecăruia dintre cele trei jaloane — 509, 510 și 511? A fost adoptată legislația privind zonele de accelerare? A fost creat registrul național unic al terenurilor statului? Au fost lansate procedurile de licitație și s-au semnat contracte de concesiune?
2. De ce au fost elaborate cu întârziere pachetele legislative și de ce s-au obținut greu avizele de la celelalte ministere și instituții, în condițiile în care termenul T2 2026 era cunoscut de la aprobarea PNRR? Care instituții au întârziat avizarea și unde, concret, s-a blocat procesul?
3. A fost solicitată Comisiei Europene o reeșalonare a acestui jalon? Dacă da, până la ce dată și în ce condiții? Dacă nu, pe ce bază se estimează încadrarea în termenul curent?
4. Confirmați că neîndeplinirea acestei reforme atrage o penalizare de 925 de milioane de euro? Este aceasta cea mai mare penalizare asociată unui jalon din PNRR? Cum se justifică riscul de a pierde aproape un miliard de euro pentru o reformă care depinde exclusiv de capacitatea statului de a adopta legislație și de a organiza licitații?
5. Câte terenuri ale statului, ce suprafață totală și ce potențial de capacitate instalată în energie regenerabilă au fost identificate și pregătite pentru concesionare? Există deja o listă fermă, sau nici inventarul nu este finalizat?
6. Care este planul de urgență al Ministerului Agriculturii și al ADS pentru a recupera întârzierea și a evita penalizarea? Care este noul calendar realist pentru adoptarea legislației, finalizarea registrului și organizarea primei runde de licitații?
7. Dincolo de penalizare, ce oportunitate economică pierde România prin întârzierea acestei reforme — câte investiții private în parcuri solare și eoliene pe terenurile statului sunt blocate sau amânate din cauza absenței cadrului juridic și a întârzierii licitațiilor?

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Întrebare – Întârzierea reformei PNRR privind zonele de accelerare pentru energie regenerabilă pe terenurile statului (Componenta 16, Reforma 1), cu o penalizare de 925 de milioane de euro în joc — cea mai mare expunere financiară dintr-un singur jalon appeared first on AUR.

De la: Domnul Silviu-Titus PĂUNESCU, Deputat AUR, circumscripția electorală nr.14, Constanța

Subiectul întrebării: Întârzierea jalonului PNRR privind centralele de cogenerare de înaltă eficiență pe gaz din Constanța și Arad

     Domnule ministru,

Jalonul 134 din PNRR (Componenta 6 — Energie, Investiția 3) prevede construirea unor capacități de producție combinată de energie termică și electrică (CHP) pe gaz, de înaltă eficiență și flexibile, în sectorul încălzirii centralizate, o investiție ce vizează două centrale — la Constanța și la Arad — cu o capacitate totală de 154,90 MW, un buget de 86 de milioane de euro și termen de finalizare trimestrul II 2026, adică termenul curent. Conform monitorizării PNRR, jalonul se află „în întârziere”.

Situația celor două proiecte este inegală – centrala de la Constanța are șanse mai mari de a fi finalizată în termenul PNRR, în schimb, centrala de la Arad înregistrează întârzieri îngrijorătoare la instalarea echipamentelor tehnice — exact etapa critică, fără de care punerea în funcțiune este imposibilă. În acest context, cum jalonul este unul singur, pentru ambele centrale, întârzierea proiectului de la Arad pune în pericol îndeplinirea integrală a obiectivului și, implicit, întreaga finanțare.

Cogenerarea de înaltă eficiență în sistemele de termoficare urbană este exact soluția de care au nevoie orașele românești pentru a furniza căldură și apă caldă la costuri predictibile, reducând atât facturile, cât și emisiile — într-un moment în care sisteme întregi de termoficare se află în pragul colapsului financiar. 

Având în vedere că neîndeplinirea jalonului atrage o penalizare de 64 de milioane de euro, la un buget total de 86 de milioane, cu alte cuvinte, riscul fiind de a pierde fonduri europene echivalente cu aproape 75% din valoarea investiției — o risipă greu de justificat pentru o întârziere de execuție, domnule ministru, vă rog să răspundeți următoarelor întrebări:

1. Care este, la data răspunsului, stadiul fizic real al fiecăreia dintre cele două centrale de cogenerare — Constanța și Arad? Câți MW din cei 154,90 prevăzuți sunt instalați și câți sunt operaționali?
2. Pentru centrala de la Arad: care este cauza întârzierilor la instalarea echipamentelor tehnice? Este vorba despre o problemă a constructorului, a furnizorului de echipamente, a procedurilor de achiziție sau a finanțării? Ce a întreprins Ministerul Energiei pentru deblocare și de ce nu a fost soluționată la timp?
3. Confirmați că, în cazul în care centrala de la Arad nu este finalizată în termen, jalonul în ansamblu nu poate fi îndeplinit, chiar dacă proiectul de la Constanța este gata? Există o variantă de raportare parțială acceptată de Comisia Europeană?
4. A fost solicitată Comisiei Europene o reeșalonare a acestui jalon? Dacă da, până la ce dată? Dacă nu, pe ce bază se estimează încadrarea în termenul T2 2026?
5. Confirmați că neîndeplinirea jalonului atrage o penalizare de 64 de milioane de euro? Cine suportă această pierdere și ce parte din investiția de 86 de milioane de euro mai poate fi salvată dacă unul dintre proiecte nu este finalizat?
6. Care este planul de urgență pentru centrala de la Arad — finalizare accelerată, preluare pe alt program de finanțare europeană sau continuare din bugetul național? Care este noul termen realist de punere în funcțiune?
7. Ce impact are întârzierea acestor capacități asupra sistemelor de termoficare din Constanța și Arad și asupra costului căldurii pentru consumatorii racordați, în contextul în care cogenerarea de înaltă eficiență era menită tocmai să reducă aceste costuri?

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Întrebare – Întârzierea jalonului PNRR privind centralele de cogenerare de înaltă eficiență pe gaz din Constanța și Arad appeared first on AUR.

Programele de înzestrare finanțate prin instrumentul european SAFE sunt prezentate publicului prin două cifre: prețul de achiziție și termenul de livrare. Atât. Or, oricine cunoaște domeniul apărării știe că prețul de pe factură este doar vârful aisbergului. În comunitatea de achiziții a NATO există o regulă empirică numită „Raportul de Aur”: achiziția unui sistem de armament reprezintă doar 25–30% din costul lui total. Restul de 70–75% — mentenanța, piesele de schimb, reviziile capitale, modernizarea, integrarea software — se plătește pe parcursul a 30 sau 40 de ani. Pentru un sistem greu, o singură revizie generală poate costa cât 40% din prețul inițial. După două asemenea cicluri, cu inflația la zi, ajungem să fi plătit de câteva ori mai mult decât scria pe contractul pe care l-am semnat cu entuziasm.

Aceasta este factura reală. Și ea va fi achitată nu de cei care taie astăzi panglici, ci de contribuabilul român din următorii treizeci de ani.

Dar problema nu este doar financiară. Este una de suveranitate. O finanțare cu dobândă mică nu înseamnă nimic dacă, după ce am cumpărat platforma, rămânem dependenți de altcineva pentru a o ține în viață. Iar aici avem deja un exemplu pe care nu ni-l putem permite să-l ignorăm: programul Mașinii de Luptă a Infanteriei. Ni s-a promis o localizare de peste 50% a producției în România. Realitatea, potrivit specialiștilor, este în jur de 40% — și, mai grav, partea critică, tehnologiile avansate, capacitatea de reparație capitală rămân în afara țării, cu un hub major de producție în Ungaria.

Ce înseamnă asta, pe românește? Că noi plătim, dar cheia rămâne la altul. Că ne asumăm povara întreținerii pe decenii, dar autoritatea tehnologică, capacitatea de a repara, de a moderniza, de a regenera aceste sisteme rămâne sub control străin. Construim, cu bani grei, o dependență pe termen lung și o numim modernizare.

Or, întreaga rațiune a unui program ca SAFE ar trebui să fie exact opusul: consolidarea industriei naționale de apărare, nu adâncirea dependenței externe. Suveranitatea în apărare nu se cumpără odată cu platforma. Ea se câștigă atunci când ai, pe teritoriul tău, capacitatea industrială de a întreține, repara și moderniza ceea ce ai cumpărat. În caz de criză sau de război, aceasta nu este o nuanță tehnică — este diferența dintre o armată care funcționează și una care așteaptă piese de la o fabrică aflată în altă țară.

Tocmai de aceea am solicitat Ministerului Apărării, în scris, răspunsuri pe care această guvernare le datorează cetățenilor: care este costul total pe ciclul de viață al fiecărui program, nu doar prețul de achiziție; care este gradul real de localizare, producție efectivă, nu simplă asamblare; și dacă vom avea vreodată o capacitate suverană de mentenanță pe pământ românesc sau ne mulțumim cu o localizare simbolică, de fațadă. Stimați colegi, datoria noastră nu este să ne opunem înzestrării Armatei — ea este vitală și întârziată. Datoria noastră este să ne asigurăm că, atunci când plătim pentru apărarea țării, cumpărăm cu adevărat capacitate de apărare, nu o iluzie scumpă și o dependență pe treizeci de ani. Banul public cheltuit pentru securitatea României trebuie să întărească România — industria ei, specialiștii ei, autonomia ei. Altfel, vom fi finanțat suveranitatea altora din buzunarul propriilor cetățeni!

The post Titus Păunescu – Declarație politică – Înzestrarea Armatei prin SAFE – de ce prețul de pe factură nu este costul real, și cum riscăm să cumpărăm dependență în loc de suveranitate appeared first on AUR.

De la: Domnul Silviu-Titus PĂUNESCU, Deputat AUR, circumscripția electorală nr.14, Constanța

Subiectul întrebării: Întârzierea gravă a jalonului PNRR privind cele 240 MW de capacități noi de stocare a energiei electrice

     Domnule ministru,

Jalonul 139 din PNRR (Componenta 6 — Energie, Investiția 4.a — Noi capacități de stocare a energiei electrice) prevede instalarea a cel puțin 240 MW de capacitate de stocare, cu termen trimestrul II 2026 — adică termenul curent — și un buget de 80 de milioane de euro și conform monitorizării PNRR, acest jalon se află în „întârziere gravă”, cifrele fiind elocvente: din cele 11 proiecte finanțate, unul singur a fost finalizat, un alt proiect se află la doar 1% grad de implementare, iar două proiecte nici măcar nu au demarat procedurile de achiziție. Printre motivele invocate pentru întârzieri se numără birocrația excesivă și blocajele instituționale în relația cu Transelectrica — adică tocmai operatorul de transport și sistem aflat sub controlul statului, a cărui colaborare ar fi trebuit să fie un facilitator, nu un obstacol.

Miza acestui jalon este una dublă – pe de o parte, stocarea energiei este o capabilitate strategică, prin stocarea energiei ieftine în timpul zilei și eliberarea ei în rețea în orele de vârf de seară — când prețurile ating frecvent cote alarmante — România și-ar putea reduce dependența de importuri scumpe și de centralele poluante pe combustibili fosili, iar întârzierea înseamnă, concret, facturi mai mari și o securitate energetică mai fragilă, într-un context regional tensionat. Pe de altă parte, neîndeplinirea jalonului atrage o penalizare de 51 de milioane de euro — bani publici europeni pierduți pentru o investiție de 80 de milioane de euro, adică o risipă echivalentă cu peste 60% din valoarea investiției.

Având în vedere că responsabilitatea este clar atribuită Ministerului Energiei, cu termenul deja în curs și cu un singur proiect finalizat, riscul ratării integrale a jalonului — și al declanșării penalizării — este iminent, domnule ministru, vă rog să clarificați următoarele:

1. Câți MW din cei 240 prevăzuți sunt efectiv instalați și operaționali la data răspunsului? Care este stadiul fizic, proiect cu proiect, al celor 11 capacități de stocare finanțate?
2. De ce, din 11 proiecte finanțate, unul singur a fost finalizat, unul se află la 1% implementare, iar două nu au demarat nici măcar achizițiile, în condițiile în care termenul T2 2026 era cunoscut din momentul aprobării PNRR?
3. Care sunt blocajele instituționale din relația cu Transelectrica invocate drept cauză a întârzierilor? Ce demersuri a făcut Ministerul Energiei, în calitate de coordonator și de autoritate tutelară a Transelectrica, pentru a le debloca, și de ce nu au fost soluționate la timp?
4. A fost solicitată Comisiei Europene o reeșalonare a acestui jalon? Dacă da, până la ce dată și în ce condiții? Dacă nu, pe ce bază se estimează încadrarea în termenul T2 2026?
5. Confirmați că neîndeplinirea jalonului atrage o penalizare de 51 de milioane de euro? Cine suportă această pierdere și ce parte din investiția de 80 de milioane de euro mai poate fi salvată?
6. Care este planul de urgență pentru cele două proiecte care nu au demarat achizițiile și pentru cel aflat la 1% implementare? Vor fi acestea abandonate, preluate pe alt program de finanțare sau finalizate din bugetul național?
7. Ce impact estimează Ministerul Energiei că are întârzierea acestor 240 MW de stocare asupra prețului energiei în orele de vârf și asupra dependenței României de importuri și de capacitățile pe combustibili fosili în iarna 2026–2027?

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Întrebare –  Întârzierea gravă a jalonului PNRR privind cele 240 MW de capacități noi de stocare a energiei electrice appeared first on AUR.

Ministerul Educației și Cercetării, domnului Mihai Dimian, ministru

De la: Domnul Silviu-Titus PĂUNESCU, Deputat AUR, circumscripția electorală nr.14, Constanța

Subiectul întrebării: Aplatizarea carierei didactice în proiectul noii legi a salarizării

     Domnilor miniștri,

Proiectul noii legi a salarizării unitare, cu valoare de referință de 4.100 de lei, tratează diferit, în mod inexplicabil, două profesii esențiale pentru stat — educația și sănătatea — în privința progresiei în carieră: la intrarea în profesie, diferența este mică și rezonabilă – profesorul debutant are coeficient 1,84, iar medicul rezident anul I are 1,92. Problema apare, însă, după zeci de ani de muncă, în sensul că medicul urcă de la rezident la specialist – coeficient 3,20 – și apoi la primar – 4,00 — practic o dublare a coeficientului pe parcursul carierei. Profesorul, în schimb, după o viață la catedră, cu grad didactic I, examene, inspecții, responsabilitate socială și generații formate, ajunge la doar 2,35.

Cu alte cuvinte, domnilor miniștri, după zeci de ani de muncă, formare și responsabilitate, un profesor senior câștigă în grilă doar cu aproximativ 28% mai mult decât un debutant. Aceasta nu este o salarizare echilibrată, ci o comprimare a întregii cariere didactice. Pentru comparație, atât în sănătate (de la rezident la medic primar), cât și în învățământul superior (de la asistent la profesor universitar), traseul profesional produce o creștere reală și clară a coeficientului, doar în învățământul preuniversitar seniorul este, practic, asimilat debutantului.

Contradicția devine cu atât mai gravă cu cât statul îi cere profesorului formare continuă obligatorie: o dată la cinci ani, fiecare cadru didactic trebuie să acumuleze 90 de credite profesionale transferabile, ceea ce presupune mai multe cursuri, timp, efort, documente și actualizare profesională constantă. Este o incoerență de fond să ceri formare continuă, grade didactice și perfecționare, dar să construiești o grilă care anulează aproape complet recompensarea seniorității. Aceasta nu este recunoaștere profesională, ci anularea valorii experienței.

O grilă corectă ar trebui să păstreze aceeași filozofie de stat ca în sănătate — debutul protejat, dar experiența, formarea și responsabilitatea răsplătite. O posibilă așezare, fără a pune profesorul deasupra medicului, ar fi: profesor debutant 1,84; profesor definitiv circa 2,20; profesor grad II circa 2,70; profesor grad I circa 3,30; profesor grad I cu peste 25 de ani circa 4,00; profesor senior cu dirigenție și performanță demonstrată 4,50–4,80.

Având în vedere cele expuse, domnilor miniștri, vă solicit să clarificați următoarele:

1. Confirmați coeficienții din proiect: profesor debutant 1,84, profesor grad didactic I 2,35, comparativ cu medic rezident anul I 1,92, medic specialist 3,20 și medic primar 4,00? Solicit comunicarea grilei complete pentru cariera didactică din preuniversitar.
2. Pe ce rațiune tehnică și de echitate se justifică faptul că, la o intrare aproape identică în profesie, cariera medicală dublează coeficientul, iar cea didactică crește cu doar circa 28% pe întregul parcurs profesional?
3. Cum se conciliază obligația legală de formare continuă a cadrelor didactice — 90 de credite profesionale transferabile la fiecare cinci ani — cu o grilă care nu recompensează semnificativ gradele didactice, vechimea și perfecționarea obținute prin acest efort?
4. A fost realizată o analiză de impact privind efectul acestei aplatizări asupra retenției în sistem a profesorilor cu experiență și asupra atractivității carierei didactice pe termen lung? Dacă da, solicit comunicarea ei.
5. Care ar fi impactul bugetar al unei repoziționări a profesorilor seniori dinspre coeficientul 2,35 spre 4,00–4,50, având în vedere că o estimare indică un cost brut anual de circa 6–9 miliarde lei pentru repoziționarea a aproximativ 60.000–75.000 de cadre didactice, adică o creștere de circa 17–25% raportată la anvelopa salarială actuală a educației, de circa 35,9 miliarde lei?

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Întrebare – Aplatizarea carierei didactice în proiectul noii legi a salarizării appeared first on AUR.

În județul Bihor, la închiderea campaniei de subvenții pe anul 2026, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a înregistrat cu 1.026 de cereri mai puține decât în anul precedent — o scădere de peste 3% într-un singur an. Peste o mie de oameni care, anul trecut, încă mai cereau sprijin pentru pământul lor, anul acesta nu au mai venit. Și totuși, paradoxal, suprafața pentru care s-au solicitat subvenții a crescut. Mai puțini fermieri, dar pe tot mai mult teren.

Explicația este simplă și o spune chiar șeful agenției județene: oamenii și-au dat pământul în arendă sau l-au vândut. Micul proprietar dispare, iar locul lui este luat de marea exploatație. În Bihor, 917 ferme de peste 50 de hectare — adică doar 3% dintre solicitanți — lucrează deja peste jumătate din întreaga suprafață agricolă declarată.

Acesta nu este un accident statistic. Este rezultatul unei stări de fapt pe care clasa politică o tolerează de ani de zile: secetă după secetă fără mecanisme de sprijin care să funcționeze la timp, o birocrație care descurajează omul cu un hectar sau două, prețuri care nu acoperă costurile, și absența unei politici reale pentru ferma mică și mijlocie. Pus în fața acestor presiuni, micul fermier nu protestează — pur și simplu renunță.

Iar consecințele depășesc cu mult agricultura – când dispare o fermă mică, dispare și familia care trăia din ea, dispare tânărul care ar fi rămas în sat, dispare comunitatea rurală. Concentrarea terenului în tot mai puține mâini înseamnă sate depopulate, dependență alimentară crescută și o Românie rurală golită de viață.

Întreb retoric, dar cu toată seriozitatea: câte județe se află în aceeași situație ca Bihorul? Câți fermieri mici a pierdut România în ultimii cinci ani? Statul nici măcar nu pare să privească această întrebare cu atenția pe care o merită. Tocmai de aceea am solicitat Ministerului Agriculturii, în scris, datele complete la nivel național și pentru județul Constanța — număr de cereri, suprafețe și distribuția exploatațiilor pe clase de mărime, pe ultimii cinci ani. Cifrele acestea există în sistemele APIA. Singura întrebare este dacă există și voința de a le pune pe masă și de a acționa în baza lor.

România nu își poate permite să rămână fără fermierii ei mici. Sprijinul pentru agricultura de familie nu este o cheltuială, ci o investiție în supraviețuirea satului românesc. Aștept de la Guvern nu compasiune declarativă, ci măsuri care să oprească această hemoragie cât încă mai avem pe cine sprijini.

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Declarație Politică – Dispariția fermelor mici și concentrarea terenului agricol — un eșec de politică publică pe care statul refuză să-l privească în față appeared first on AUR.

Direcția de Ordine Publică este cea mai mare structură de specialitate din Poliția Română, cu peste 23.000 de polițiști. Acoperă ordinea publică urbană și rurală, poliția de proximitate, serviciul Delta Dunării, sistemele de pază, silvic și piscicol. Este, cu alte cuvinte, coloana vertebrală a ordinii publice în această țară. Și această structură este condusă, de aproape 22 de luni, fără un director numit prin concurs — în bătaie de joc față de lege, față de polițiști și față de cetățenii pe care aceștia îi protejează.

Cronologia acestei ilegalități este simplă și devastatoare. În august 2024, directorul numit prin concurs s-a pensionat. De atunci, postul a fost acoperit printr-un șir nesfârșit de împuterniciri și desemnări: o primă împuternicire de 6 luni, o a doua împuternicire de 6 luni — în care legea obliga explicit la organizarea concursului, obligație ignorată cu seninătate —, apoi o „desemnare” până când și acel ofițer s-a pensionat, apoi o nouă „desemnare” pentru altul, și în fine, din martie 2026, o nouă împuternicire de 3 luni. Un carusel al ilegalității, rotit cu calm și metodă, sub ochii ministrului Predoiu.

Temeiul legal nu lasă loc de interpretare. Articolul 27^16 alineatul (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului este explicit: împuternicirea se poate dispune pentru maximum 6 luni, prelungirea pentru încă maximum 6 luni este permisă doar cu condiția că în această perioadă sunt obligatorii organizarea și desfășurarea concursului. Concursul nu a fost organizat. Obligația nu a fost îndeplinită. Legea a fost încălcată — nu o dată, nu două, ci sistematic, timp de aproape doi ani.

Domnilor colegi, în România există un cod penal. În acel cod penal există o infracțiune care se numește neglijență în serviciu. Se referă exact la situația în care un funcționar public nu îndeplinește un act la care era obligat prin lege, cauzând astfel o vătămare a intereselor publice. Ce altceva este refuzul conducerii Poliției Române de a organiza un concurs pe care legea îl impunea obligatoriu? Ce altceva este tolerarea acestei situații timp de 22 de luni de către Ministerul de Interne?

Și mai important: de ce? De ce refuză conducerea Poliției Române să organizeze un concurs transparent pentru cea mai mare direcție din structura sa? Cine beneficiază de faptul că o funcție de o asemenea importanță rămâne ocupată prin numiri discreționare, în loc să fie adjudecată prin competiție deschisă? Ce interese sunt protejate prin perpetuarea acestei ilegalități?

Noi, reprezentanții Alianței pentru Unitatea Românilor, avem un răspuns simplu la toate aceste întrebări: această situație nu este accidentală. Este consecința unui sistem în care funcțiile de conducere din structurile de stat sunt tratate ca monedă de schimb politic, în care concursul — adică meritocrația, transparența, legalitatea — este privit ca un obstacol incomod, nu ca o obligație. Este consecința unui minister condus de un om care a dovedit, în repetate rânduri, că legea se aplică altora, nu structurilor pe care le controlează.

Cerem ministrului Afacerilor Interne, Cătălin Predoiu, să dispună imediat organizarea concursului pentru funcția de director al Direcției de Ordine Publică. Cerem Inspectoratului General al Poliției Române să prezinte public numărul total al funcțiilor de conducere ocupate ilegal prin împuterniciri succesive cu depășirea termenelor legale. Și cerem Parchetului General să analizeze dacă faptele descrise constituie neglijență în serviciu sau abuz în serviciu, și să acționeze în consecință.

Cei 23.000 de polițiști din Direcția de Ordine Publică merită un director ales prin concurs, nu numit prin telefon! Și cetățenii României merită un Minister de Interne care respectă legile pe care este chemat să le aplice!

The post Titus Păunescu – Declarație politică – Direcția de Ordine Publică a Poliției Române, condusă ilegal de peste 20 de luni prin împuterniciri succesive: cine răspunde pentru refuzul sistematic de a organiza concursul obligatoriu prin lege? appeared first on AUR.

De la: Domnul Silviu-Titus PĂUNESCU, Deputat AUR, circumscripția electorală nr.14, Constanța

Subiectul întrebării: Criza profesorilor de matematică, fizică și chimie: în mai puțin de 10 ani România va rămâne fără cadre didactice la disciplinele STEM

 Domnule ministru,

Profesorul Marius Andruh, actual președinte al Academiei Române, avertizează că, în aproximativ 10 ani, nu vom mai avea profesori în țară la câteva discipline, iar meseria de profesor nu va mai fi atractivă — din motive financiare și din cauza condițiilor pe care multe școli le oferă. Nu este vocea unui pesimist sau a unui critic politic, ci este vocea celui mai important om de știință al României, care cunoaște sistemul de educație din interior, care a pregătit zeci de ani loturile olimpice naționale și care privește cu îngrijorare reală spre viitorul pe care îl construim azi. 

Problema este și demografică, și structural – populația școlară a scăzut dramatic — o cohortă număra în urmă cu câțiva ani circa 250.000 de copii, acum a scăzut la aproximativ 170.000. În mediul rural un profesor nu își poate face norma la o singură școală și trebuie să alerge între două-trei sate, iar această realitate transformă vocația în corvoadă și alungă din sistem exact oamenii care ar fi putut face diferența. 

Învățământul gimnazial a mai funcționat până acum pentru că profesorii aveau dublă specializare — Matematică-Fizică, Fizică-Chimie, Chimie-Biologie. Aceștia erau pregătiți în Institutele Pedagogice de 3 ani, desființate la mijlocul anilor ’70. Secțiile cu dublă specializare reînființate în 1981 au funcționat până în 1989, iar primii absolvenți se vor pensiona în maximum 7 ani. Cu alte cuvinte, rezerva umană care a ținut în viață orele de științe la gimnaziu se va epuiza în mai puțin de un deceniu, fără ca nimeni să fi construit ceva în locul ei. 

La matematică, absolvenții se îndreaptă spre industria IT; la chimie, spre industria farmaceutică – salariul unui profesor debutant este de 3.700 de lei net, în timp ce un absolvent de informatică sau chimie câștigă de trei-patru ori mai mult în sectorul privat chiar de la primul job. 

Profesorul Andruh propune construirea unui traseu separat pentru viitorii profesori, începând din primul an de facultate, cu dublă specializare pentru cei care vor preda la gimnaziu și cu master pentru cei care vor preda la liceu, însoțit de burse speciale și sprijin din partea autorităților locale pentru instalarea în mediul rural. Este o propunere concretă, elaborată, venită din cel mai înalt nivel academic al României. A rămas, ca atâtea altele, fără ecou în ministerele care ar fi trebuit să o transforme în politică publică. 

În acest context, în care avertismentele vin nu de la opoziție, ci de la Academia Română, și în care criza nu este iminentă, ci este deja în desfășurare, domnule ministru, vă adresez următoarele întrebări:

1. Recunoașteți că România se confruntă cu o criză gravă și structurală a resurselor umane didactice la disciplinele matematică, fizică, chimie și biologie, și dacă da — care este planul concret al ministerului pentru a o adresa, cu termene și resurse alocate?

2. A luat Ministerul Educației în considerare propunerea academicianului Marius Andruh privind reintroducerea unui traseu dedicat formării profesorilor cu dublă specializare la nivel universitar, și dacă nu — pe ce argumente a fost respinsă sau ignorată?

3. Ce măsuri a luat sau intenționează să ia ministerul pentru a crește atractivitatea carierei didactice la disciplinele STEM — inclusiv burse pentru studenți care se angajează să predea, stimulente financiare pentru instalarea în mediul rural și diferențiere salarială în funcție de disciplinele deficitare?

4. Care este situația actuală a acoperirii orelor de matematică, fizică și chimie la nivel național — câte ore sunt predate de suplinitori fără calificare în specialitate sau de profesori pensionari reangajați — și care este trendul față de acum 5 ani?

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Întrebare – Criza profesorilor de matematică, fizică și chimie: în mai puțin de 10 ani România va rămâne fără cadre didactice la disciplinele STEM appeared first on AUR.

De la: Domnul Silviu-Titus PĂUNESCU, Deputat AUR, circumscripția electorală nr.14, Constanța

Subiectul întrebării: Direcția de Ordine Publică a Poliției Române, condusă ilegal de peste 20 de luni prin împuterniciri succesive: cine răspunde pentru refuzul sistematic de a organiza concursul obligatoriu prin lege?

     Domnule ministru,

Direcția de Ordine Publică este cea mai mare structură de specialitate din Poliția Română, cu peste 23.000 de polițiști, acoperind ordinea publică urbană și rurală, poliția de proximitate, serviciul Delta Dunării, sistemele de pază, silvic și piscicol. O structură de această dimensiune și importanță este condusă, de aproape doi ani, fără un director numit prin concurs — în flagrantă încălcare a legii.

Cronologia acestei ilegalități este documentată și de necontestat – în august 2024, directorul Direcției de Ordine Publică, cms. șef Armașu Vasile, ocupant al funcției prin concurs, s-a pensionat, iar de atunci, postul a fost acoperit prin succesiunea următoare: o primă împuternicire de 6 luni, între august 2024 și februarie 2025; o a doua împuternicire de 6 luni, între februarie și august 2025 — perioadă în care șeful Poliției Române avea obligația legală expresă de a organiza concursul; o „desemnare” a aceluiași ofițer între august și octombrie 2025, când acesta s-a pensionat la rândul său; o nouă „desemnare” a altui ofițer între octombrie 2025 și martie 2026; și, în fine, o nouă împuternicire de 3 luni, din martie 2026 până în prezent, pentru cms. șef Leuțu Cotroceanu-Ionuț.

Cu alte cuvinte: cea mai mare direcție din Poliția Română este condusă de aproape 22 de luni fără niciun director numit în mod legal, prin rotirea unor împuterniciri și desemnări care au un singur scop — să evite organizarea concursului prevăzut expres de lege.

Temeiul legal este clar și nu lasă loc de interpretare. Articolul 27^16 alineatul (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului prevede că împuternicirea poate fi dispusă pentru maximum 6 luni, iar prelungirea pentru încă maximum 6 luni este permisă cu condiția că în această perioadă sunt obligatorii organizarea și desfășurarea concursului pentru ocuparea postului. Concursul nu a fost organizat. Obligația legală nu a fost îndeplinită. Legea a fost încălcată.

Constat, domnule ministru, că nu este vorba de o omisiune administrativă întâmplătoare, ci este vorba de un refuz sistematic, repetat și conștient de a respecta o normă juridică imperativă — refuz care se întinde pe aproape doi ani și care implică responsabilitatea directă a conducerii Poliției Române și, prin linie ierarhică, a Ministerului Afacerilor Interne pe care îl conduceți.

Întrebarea pe care și-o pun zeci de mii de polițiști din subordinea acestei direcții este simplă și legitimă: de ce conducerea Poliției Române refuză să organizeze un concurs? Ce interese sunt servite prin perpetuarea acestei stări de ilegalitate? Cine beneficiază de faptul că o funcție de conducere atât de importantă rămâne ocupată prin numiri discreționare, în loc să fie adjudecată prin competiție transparentă?

În acest context, vă adresez următoarele întrebări:

1. Recunoașteți că conducerea Poliției Române a încălcat dispozițiile art. 27^16 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, prin neorganizarea concursului pentru funcția de director al Direcției de Ordine Publică în termenul legal obligatoriu, și dacă da — ce măsuri disciplinare sau penale au fost luate sau vor fi luate față de persoanele responsabile?

2. Care este motivul real pentru care, timp de aproape 22 de luni, conducerea Poliției Române a refuzat să organizeze concursul pentru ocuparea acestei funcții, deși obligația era stabilită expres prin lege?

3. Câte alte funcții de conducere din structurile Poliției Române sunt ocupate în prezent prin împuterniciri sau desemnări succesive, cu depășirea termenelor legale și fără organizarea concursurilor obligatorii?

4. Intenționați să dispuneți organizarea imediată a concursului pentru funcția de director al Direcției de Ordine Publică, și dacă da — în ce termen? Dacă nu — pe ce temei legal justificați continuarea acestei stări de ilegalitate?

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Întrebare – Direcția de Ordine Publică a Poliției Române, condusă ilegal de peste 20 de luni prin împuterniciri succesive: cine răspunde pentru refuzul sistematic de a organiza concursul obligatoriu prin lege? appeared first on AUR.

De la: Domnul Silviu-Titus PĂUNESCU, Deputat AUR, circumscripția electorală nr.14, Constanța

Subiectul întrebării: Eșecul MAI în contractul SAFE-Sig Sauer: incompetență sau corupție instituționalizată? Cine răspunde pentru pierderea a 816,5 milioane de euro?

     Domnule ministru,

România traversează una dintre cele mai grave crize de securitate din istoria sa recentă, într-un context geopolitic în care războiul se poartă la granițele noastre și în care înzestrarea armatei și a forțelor de ordine nu mai este o opțiune, ci o obligație față de cetățeni și față de aliați. În acest context dramatic, Ministerul Afacerilor Interne pe care îl conduceți a reușit performanța rușinoasă de a rata un contract de 816,5 milioane de euro — bani europeni destinați tocmai pentru a dota cu armament modern Armata Română, Poliția, Jandarmeria și serviciile de securitate ale statului.

Termenul-limită de 30 mai 2026, impus explicit de Regulamentul european SAFE (UE) 2025/1106, a trecut fără ca ministerul dumneavoastră să semneze contractul cu firma Sig Sauer – nu din cauza unui eveniment neprevăzut, nu din cauza unui obstacol tehnic de ultimă oră, ci din cauza unui șir de decizii proaste, negocieri prost conduse și, după toate aparențele, a unor interese oculte care au prevalat în fața interesului național.

Incompetența acestui minister nu este o noutate, dar de data aceasta are un preț cuantificabil: opt sute șaisprezece milioane și jumătate de euro, pe care România i-a accesat ca împrumut și pe care contribuabilii români îi vor rambursa până în anul 2065, bani pentru care nu vor primi nimic în schimb — nicio armă, nicio fabrică, niciun transfer de tehnologie.

Și mai grav, domnule ministru, este tabloul din spatele acestui eșec: conform informațiilor apărute în presa de investigație, negocierile serioase purtate de Ministerul Apărării cu producători europeni consacrați — belgieni și germani — care acceptau să fabrice armele integral pe teritoriul României, satisfăcând astfel criteriul „interesului esențial de securitate”, au fost abandonate subit, în locul lor, fiind favorizată compania Sig Sauer, ale cărei interese sunt reprezentate în România de un general-locotenent în rezervă, fost director al Statului Major General, aflat în relații strânse cu o senatoare PNL și cu un baron de partid din Ilfov. Oferta Sig Sauer nu satisfăcea integral cerința de producție în România, iar Consiliul de Supraveghere a Cerințelor din cadrul MApN s-a opus în mod explicit atribuirii — opoziție care a fost pur și simplu ocolită prin mutarea contractului de la Ministerul Apărării la Ministerul de Interne, operațiune ordonată de cancelarul guvernamental, împotriva voinței ministrului Apărării.

Cu alte cuvinte: când procedura corectă a produs un rezultat incomod pentru anumite rețele de interese, procedura a fost schimbată. Ministerul Apărării a fost scos din joc. Ministerul de Interne — condus de dumneavoastră — a preluat achiziția. Și a eșuat, lamentabil, lăsând România fără arme și fără bani!

Cele prezentate până acum, domnule ministru, nu mai reprezintă doar dovezi de incompetență, ci reflectă toate semnele corupției instituționalizate: deturnarea unei proceduri de achiziție publică, favorizarea unui ofertant prin eliminarea concurenței, implicarea unor intermediari cu funcții sensibile în stat și, la final, prejudicierea gravă a interesului național.

În acest context, vă adresez următoarele întrebări:

1. Cine poartă răspunderea politică și juridică pentru neîndeplinirea termenului-limită de 30 mai 2026, termen cunoscut de ministerul dumneavoastră cu luni de zile înainte, și ce măsuri disciplinare sau penale vor fi luate față de persoanele vinovate?

2. În baza cărei decizii și cu acordul cui au fost abandonate negocierile Ministerului Apărării cu FN Herstal și Heckler & Koch — producători care satisfăceau integral criteriul fabricării în România — în favoarea companiei Sig Sauer, al cărei reprezentant local este un fost înalt ofițer al Armatei Române cu legături politice documentate?

3. Cine a decis transferul achiziției de la Ministerul Apărării la Ministerul de Interne, împotriva opoziției ministrului Apărării, și care este baza legală și operațională a acestei decizii?

4. Există vreun risc juridic față de statul român din partea companiei Beretta, care deținea un contract de exclusivitate cu Romarm, și cine va suporta eventualele despăgubiri solicitate de aceasta?

5. Ce demersuri ați inițiat față de Comisia Europeană pentru salvarea celor 816,5 milioane de euro și care este probabilitatea realistă că acești bani nu vor fi pierduți definitiv?

The post Silviu-Titus PĂUNESCU – Întrebare – Eșecul MAI în contractul SAFE-Sig Sauer: incompetență sau corupție instituționalizată? Cine răspunde pentru pierderea a 816,5 milioane de euro? appeared first on AUR.