Circumscripţia electorală: nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul declarației politice: Noua lege a salarizării nu poate fi construită fără cei care țin statul român în funcțiune! Importanța consultării sindicatelor și a profesioniștilor din sectorul public.

Domnule Președinte și stimați colegi, parlamentari

În această perioadă asistăm la una dintre cele mai importante dezbateri privind viitorul administrației publice și al serviciilor publice, al întregului sistem public, dar și privat din  din România: elaborarea unei noi legi organice, a salarizării unitare.

Este un moment care ar trebui să reprezinte o oportunitate pentru corectarea nedreptăților acumulate în ultimii ani, pentru eliminarea discrepanțelor salariale și pentru construirea unui sistem echitabil, predictibil și sustenabil.

Din păcate, există riscul ca această reformă să fie concepută în birourile ministerelor, departe de realitatea celor care lucrează zi de zi în școli, spitale, primării, instituții de ordine și siguranță publică, servicii sociale, puținele întreprinderi de stat și alte structuri ale statului.

Există o întrebare legitimă pe care milioane de români o adresează astăzi clasei politice: cine stabilește, de fapt, valoarea muncii lor?

O fac cei care cunosc realitatea din spitale, școli, primării și instituții publice sau o fac experți care privesc sistemul exclusiv prin prisma unor tabele și indicatori economici?

Experiența ultimilor ani ne-a demonstrat că politicile publice construite fără consultarea celor direct implicați sunt sortite eșecului.

Nicio reformă nu poate fi durabilă dacă nu beneficiază de încrederea celor care trebuie să o respecte și să o aplice.

Iar încrederea nu se obține prin comunicate de presă și conferințe, ci prin dialog real, implicare directă în domeniul respectiv, respect reciproc și disponibilitatea de a asculta argumentele celor direct implicați în munca respectivă.

De aceea, consider că noua lege a salarizării nu poate fi elaborată fără consultarea reală a sindicatelor și a profesioniștilor din sectorul public și din toate domeniile economice românești și fără respectarea drepturilor constituționale, a condițiilor și cerințelor de muncă.

Spun consultare reală, nu simulări de dialog, nu întâlniri formale bifate pentru a îndeplini o procedură administrativă și nu decizii deja luate, prezentate ulterior, în mod fals, ca rezultat al unor dezbateri, de către persoane care nu au nici o implicare în domeniu.

În același timp, trebuie să recunoaștem că în sectorul public există categorii profesionale care au acumulat frustrări legitime de-a lungul anilor.

 Sunt angajați care au văzut cum responsabilitățile lor au crescut constant, în timp ce recunoașterea financiară a rămas mult în urmă.

Sunt profesioniști care au investit în formare, în perfecționare și în dezvoltarea competențelor lor, fără ca acest efort să fie reflectat în mod corespunzător în nivelul de salarizare, în plus sunt condiționați în viața profesională fără să se țină cont de sacrificiile materiale.

Această stare de nemulțumire nu trebuie ignorată și nici tratată cu superioritate.

Ea reprezintă un semnal de alarmă privind modul în care statul își tratează propriii angajați.

Iar un stat care nu își respectă profesioniștii riscă să îi piardă.

Mai mult decât atât, noua lege a salarizării trebuie să reprezinte un instrument de stabilitate socială.

Într-o perioadă marcată de inflație, de creșterea costurilor de trai și de incertitudini economice, angajații din sectorul public au nevoie de siguranță și predictibilitate.

Ei trebuie să știe că regulile nu se schimbă de la un an la altul, că drepturile câștigate sunt respectate și mai ale, că evoluția profesională este însoțită de o evoluție salarială corectă.

Fără această predictibilitate, vom continua să asistăm la plecarea specialiștilor din sistemele publice și din țară și la dificultăți tot mai mari în atragerea noilor generații către profesii esențiale pentru funcționarea statului.

Dacă vrem o administrație eficientă, servicii publice și societăți de stat de calitate pentru toți cetățenii, indiferent unde locuiesc, atunci noua lege a salarizării trebuie să țină cont și de aceste dezechilibre teritoriale.

România nu înseamnă doar marile orașe și instituțiile centrale.

România înseamnă și comunitățile mici care au dreptul la servicii publice și societăți de stat funcționale și profesioniste.

De asemenea, cred că este momentul să discutăm deschis despre respectul datorat muncii în slujba statului.

În ultimii ani s-a creat, uneori în mod nedrept, o imagine generalizată conform căreia toți angajații din sectorul public ar beneficia de privilegii.

Realitatea este mult mai complexă.

În spatele multor funcții publice se află oameni care își fac datoria cu profesionalism, care lucrează sub presiune și care contribuie în mod esențial la funcționarea societății.

Nu putem ignora nici realitatea administrației locale.

În multe primării din țară, în special în comunitățile mici și rurale, există dificultăți majore în recrutarea și păstrarea personalului calificat.

Specialiștii aleg adesea sectorul privat sau migrează către centrele urbane mari, unde perspectivele salariale sunt mai atractive.

Prea des, în ultimii ani, am asistat la situații în care guvernele au anunțat reforme importante fără a asculta vocea celor afectați direct de acestea.

Rezultatul a fost aproape întotdeauna același: nemulțumiri, proteste, blocaje instituționale și o neîncredere tot mai mare în capacitatea statului de a adopta politici publice juste, situații de care reprezentanții guvernului nu au ținut cont niciodată.

Astăzi, când discutăm despre salarizarea în sectorul public, trebuie să înțelegem că nu vorbim doar despre cifre într-un tabel bugetar.

Vorbim despre oameni.

Vorbim despre profesori care formează generațiile viitoare.

Vorbim despre medici și asistenți medicali care salvează vieți.

Vorbim despre polițiști, pompieri și militari care asigură siguranța cetățenilor.

Vorbim despre funcționari publici care mențin în funcțiune administrația locală și centrală.

Vorbim despre specialiști fără de care statul român nu și-ar putea îndeplini atribuțiile fundamentale.

Acești oameni cunosc cel mai bine problemele sistemului.

Ei știu unde există inechități.

Ei știu unde responsabilitățile sunt mari, iar salarizarea insuficientă.

Ei știu unde legislația actuală produce frustrări și unde apar blocaje în recrutarea și păstrarea personalului calificat.

Din acest motiv, excluderea lor din procesul de elaborare a noii legi a salarizării ar reprezenta nu doar o greșeală administrativă, ci o eroare strategică națională.

România se confruntă deja cu un deficit major de personal în numeroase domenii esențiale.

În sistemul medical lipsesc mii de specialiști.

În educație există dificultăți tot mai mari în atragerea tinerilor către cariera didactică.

În administrația publică locală, mai ales în comunitățile mici și mijlocii, recrutarea personalului calificat devine o provocare tot mai mare.

În domeniul ordinii publice și al apărării, deficitul de personal este recunoscut inclusiv de instituțiile statului.

În aceste condiții, orice lege a salarizării care ignoră vocea profesioniștilor și încalcă drepturi constituționale, riscă să agraveze problemele pe care pretinde că le rezolvă.

Stimați colegi parlamentari,

Sindicatele nu sunt adversarii statului.

Ele reprezintă interesele legitime ale angajaților și constituie un partener indispensabil într-un proces de reformă autentică.

În toate democrațiile consolidate, marile reforme sociale sunt construite prin dialog și negociere.

Numai în statele care tratează cetățeanul cu superioritate deciziile sunt impuse de sus în jos, fără să se țină cont de interesele celor care formează marea masă a celor care susțin sistemul permanent de asigurări sociale.

Din păcate, în România ultimelor decenii, am văzut prea multe exemple în care cei aflați la putere au confundat consultarea publică cu o simplă formalitate.

S-au organizat dezbateri fără consecințe reale.

S-au colectat puncte de vedere care nu au fost luate în considerare.

S-au făcut promisiuni care au fost ulterior abandonate.

Toate acestea au contribuit la deteriorarea încrederii dintre stat și cetățean.

Noua lege a salarizării trebuie să fie diferită !

Ea trebuie să fie rezultatul unui dialog sincer între Guvern, Parlament, sindicate și organizațiile profesionale, care să ajungă la un numitor comun al respectării muncii cetățeanului român în țara lui.

Nu pentru că acest lucru este cerut de proceduri administrative sau de recomandări europene, ci pentru că este singura modalitate de a construi un sistem funcțional și legitim, în centrul căruia există un singur reper CETĂȚENUL ROMÂN.

În același timp, trebuie să recunoaștem că există diferențe semnificative între realitățile diferitelor categorii profesionale.

Nu putem trata la fel toate domeniile și toate instituțiile.

Un profesor dintr-o școală rurală se confruntă cu provocări diferite față de un funcționar din administrația centrală.

Un medic dintr-un spital județean are alte responsabilități decât un angajat dintr-o instituție administrativă.

Un pompier care intervine în situații de risc major nu poate fi evaluat după aceleași criterii ca un angajat care desfășoară activități exclusiv de birou.

Tocmai de aceea, consultarea profesioniștilor este esențială pentru identificarea unor soluții adaptate realității din teren, astfel încât să fie tratate corect drepturile generale și drepturile specifice fiecărui domeniu și funcții.

Mai mult decât atât, noua lege trebuie să răspundă unei așteptări fundamentale a societății românești: eliminarea inechităților și a privilegiilor.

Românii s-au săturat să vadă cum anumite categorii beneficiază de avantaje disproporționate, în timp ce altele, deși desfășoară activități esențiale pentru funcționarea statului, rămân în urmă.

O salarizare echitabilă nu înseamnă uniformizare, dar nici abuz de putere.

Înseamnă respectarea principiilor de responsabilitate, competență, risc profesional și importanță socială a muncii depuse.

Aceste principii nu pot fi stabilite exclusiv de către decidenții politici sau în plan local de către cei investiți în funcții decizionale, cum sunt multe cazuri la ora actuală.

Ele trebuie discutate împreună cu cei care cunosc sistemul din interior.

În ultimii ani am auzit frecvent discursuri despre reforma statului.

Dar nu putem reforma statul împotriva oamenilor care îl servesc.

Nu putem construi instituții performante ignorând experiența celor care lucrează în ele.

Nu putem pretinde că modernizăm administrația, în timp ce refuzăm dialogul cu cei care îi cunosc problemele reale.

Noua lege a salarizării trebuie să fie mai mult decât un document tehnic negociat între ministere și instituții financiare.

Ea trebuie să fie un contract de încredere între stat și propriii săi angajați.

Pentru că în spatele fiecărei funcții există un OM.  

În spatele fiecărui salariu există o FAMILIE.

Iar în spatele fiecărei instituții funcționale există profesioniști care și-au dedicat viața servirii interesului public.

De aceea, fac un apel către Guvern să renunțe la abordările birocratice și să deschidă un dialog autentic cu sindicatele și organizațiile profesionale din toate domeniile sectorului public și privat și în același timp să respecte drepturile fundamentale ale cetățenilor unui strat democratic constituțional.

O lege a salarizării construită fără cei care muncesc în sistem va genera noi conflicte și noi nedreptăți.

O lege a salarizării construită împreună cu ei și în interesul lor având la bază Legea Fundamentală, poate deveni baza organică a unui stat echitabil, eficient și respectat de cetățeni.

România are nevoie de reforme.

Dar are nevoie de reforme făcute împreună cu românii, pentru români, nu împotriva lor și a echilibrului și siguranței Statului Român.

The post Barcari Dorina – Declarație politică – Noua lege a salarizării nu poate fi construită fără cei care țin statul român în funcțiune! Importanța consultării sindicatelor și a profesioniștilor din sectorul public appeared first on AUR.

Circumscripţia electorală: nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul declarației politice: Familia românească între sacrificiu și supraviețuire. Este timpul ca statul să lucreze pentru familii, nu împotriva lor !

Domnule Președinte și stimați colegi, parlamentari

Mă adresez astăzi dumneavoastră pentru a vorbi despre una dintre cele mai importante teme pentru viitorul României: echilibrul dintre viața profesională și viața de familie.

Poate că pentru unii acest subiect pare unul tehnic, asociat unor politici de resurse umane sau unor reglementări privind piața muncii.

În realitate, discutăm despre însăși capacitatea națiunii române de a se menține vie, de a-și păstra copiii acasă, de a-și apăra valorile și de a-și asigura continuitatea.

În ultimii 35 de ani, milioane de români au fost obligați să aleagă între familie și supraviețuire economică.

Au fost obligați să plece în străinătate pentru a putea asigura un trai decent celor rămași acasă.

Au fost obligați să accepte programe de lucru tot mai solicitante, să petreacă mai mult timp la serviciu și mai puțin timp alături de copii, părinți și bunici.

Astăzi, când vorbim despre echilibrul dintre muncă și familie, trebuie să avem curajul să spunem adevărul: pentru foarte mulți români acest echilibru nici măcar nu există.

Există părinți care pleacă de acasă înainte ca cei mici să se trezească și se întorc după ce copiii au adormit.

Există familii care se văd cu adevărat doar în weekend.

Există sute de mii de copii care au crescut fără unul dintre părinți sau chiar fără ambii, pentru că aceștia au fost nevoiți să muncească în alte țări.

Există tineri care își doresc o familie, dar amână această decizie din cauza nesiguranței economice, a prețurilor tot mai mari și a lipsei perspectivelor.

România se confruntă cu un declin demografic fără precedent.

În fiecare an se nasc tot mai puțini copii.

Sate întregi îmbătrânesc și se depopulează.

Comunități care odinioară erau pline de viață se sting încet, iar statul pare incapabil să înțeleagă gravitatea fenomenului.

Nu putem discuta despre securitate națională doar în termeni militari.

O națiune care își pierde populația, care își pierde tinerii și care nu reușește să creeze condiții pentru întemeierea și dezvoltarea familiilor se confruntă cu o amenințare la fel de gravă precum orice pericol extern.

De aceea, consider că familia trebuie să redevină centrul politicilor publice ale statului român.

Ani la rând am auzit despre strategii, planuri și reforme.

S-au cheltuit miliarde de lei, s-au creat agenții și structuri administrative, însă problemele reale ale familiilor au rămas nerezolvate.

Românii nu au nevoie de noi birocrații.

Au nevoie de timp pentru familie, de venituri decente și de siguranța că își pot crește copiii în propria țară.

Trebuie să înțelegem că primul drept al unui copil nu este să primească explicații despre statistici economice, ci să își aibă părinții aproape.

Din păcate, modelul economic promovat în ultimele decenii a transformat omul într-o simplă resursă de producție.

Productivitatea a devenit mai importantă decât familia.

Indicatorii economici au fost considerați mai importanți decât bunăstarea comunităților.

Profitul a fost pus deasupra interesului național.

Respectul și grija administrării venitului național rezultat din bogățiile naturale, care să contribuie la bunăstarea cetățenilor țării, practic nu există și nu face parte din interesul celor care au puterea să decidă în favoarea țării.

Noi credem că lucrurile trebuie privite exact invers.

Economia trebuie să servească familia, nu familia să fie sacrificată în numele economiei.

În acest sens, România trebuie să respecte munca cetățenilor săi și mai ales plata muncii în respectul cerințelor constituționale pentru asigurarea traiului decent, să încurajeze programele flexibile de lucru pentru părinți, munca la distanță acolo unde este posibil și adaptarea programului de lucru la nevoile reale ale familiilor.

Trebuie să susținem dezvoltarea creșelor și grădinițelor, în special în comunitățile unde părinții se confruntă cu dificultăți majore în găsirea unor servicii de îngrijire accesibile.

De asemenea, este necesară o analiză serioasă a impactului fiscal asupra familiilor cu copii.

Statul nu poate pretinde că sprijină familia, în timp ce aceasta suportă costuri tot mai mari pentru educație, sănătate, locuire și întreținere.

În multe state europene, politicile familiale reprezintă o investiție strategică.

În România, prea des ele sunt tratate ca o cheltuială bugetară.

Această mentalitate trebuie schimbată.

Fiecare copil care se naște și crește în România reprezintă o investiție în viitorul țării.

Fiecare familie care rămâne unită reprezintă un câștig pentru societate.

Fiecare tânăr care decide să își construiască viitorul aici contribuie la dezvoltarea națiunii noastre.

În același timp, trebuie să acordăm o atenție specială familiilor din mediul rural.

Pentru milioane de români, accesul la servicii publice de calitate este încă o problemă.

Lipsa infrastructurii, lipsa locurilor de muncă bine plătite și lipsa oportunităților determină tot mai mulți tineri să plece din comunitățile în care s-au născut.

Nu putem vorbi despre politici pentru familie fără să vorbim despre dezvoltarea satului românesc.

Nu putem vorbi despre copii fără să vorbim despre școli.

Nu putem vorbi despre părinți fără să vorbim despre locuri de muncă și salarii decente.

Mai există un aspect pe care nu avem voie să îl ignorăm: criza timpului.

Tehnologia ar fi trebuit să ne ofere mai mult timp pentru familie.

În schimb, foarte mulți oameni sunt permanent conectați la obligațiile profesionale.

Munca nu mai rămâne la serviciu.

Ea intră în casele oamenilor, în timpul liber și în viața de familie.

Avem nevoie de o dezbatere serioasă despre protejarea timpului petrecut cu familia și despre dreptul fiecărui român de a avea o viață personală demnă.

Stimați colegi,

Familia nu este o temă ideologică.

Familia este temelia pe care s-a construit poporul român de-a lungul secolelor.

Ea a rezistat războaielor, dictaturilor, crizelor economice și transformărilor sociale.

Astăzi însă, familia românească este pusă la încercare de insecuritate economică, de migrație, de depopulare și de indiferența unei clase politice care prea des vorbește despre cetățeni fără să îi asculte.

Dacă vrem cu adevărat să construim o Românie puternică, trebuie să începem prin a construi familii puternice.

Dacă vrem să combatem declinul demografic, trebuie să oferim tinerilor motive să rămână aici și să întemeieze familii aici.

Dacă vrem să avem un viitor, trebuie să punem familia în centrul tuturor politicilor publice.

Aceasta nu este doar o obligație politică!

Este o datorie față de generațiile care au construit această țară și față de generațiile care vor veni după noi.

Pentru că viitorul României nu se decide doar în instituții, în statistici sau în rapoarte economice.

Viitorul României se decide în fiecare familie românească!

The post Barcari Dorina – Declarație politică – Familia românească între sacrificiu și supraviețuire. Este timpul ca statul să lucreze pentru familii, nu împotriva lor! appeared first on AUR.

Circumscripţia electorală: nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul declaraţiei politice:  Nu vă atingeți de Academia Română !

Stimați colegi parlamentari,

În ultimele săptămâni, România a asistat la apariția unor declarații revoltătoare și profund iresponsabile privind ideea desființării Academiei Române.

Ceea ce altădată ar fi părut o absurditate marginală a devenit, din păcate, un subiect rostit cu o seninătate periculoasă în spațiul public.

Trebuie spus limpede și fără echivoc: propunerea de desființare a Academiei Române reprezintă un atac direct la identitatea culturală, științifică și istorică a statului român.

 A vorbi astăzi despre desființarea Academiei Române înseamnă fie o profundă ignoranță istorică, fie o tentativă deliberată de demolare simbolică a reperelor intelectuale ale României.

Este inadmisibil ca într-un stat european modern să fie promovate idei care tratează cultura, cercetarea și patrimoniul intelectual drept simple cheltuieli dispensabile.

Academia Română nu este un moft administrativ și nici o instituție care poate fi tratată contabilicește de oameni care confundă civilizația cu bilanțul de cheltuieli.

Academia Română este una dintre instituțiile fundamentale care au ținut vie limba română, cultura română, cercetarea românească și memoria acestui popor.

Academia Română nu este o anexă birocratică oarecare și nici un simplu centru administrativ care poate fi sacrificat pe altarul populismului contabil.

Academia Română reprezintă una dintre puținele instituții care au supraviețuit tuturor regimurilor politice, tuturor dictaturilor și tuturor experimentelor ideologice care au încercat să slăbească statul român și conștiința națională. 

În jurul Academiei Române au gravitat generații întregi de savanți, istorici, cercetători, scriitori și oameni de cultură care au construit prestigiul intelectual al României.

Să vorbești astăzi despre desființarea acestei instituții demonstrează fie o ignoranță monumentală, fie o ostilitate deliberată față de valorile naționale.

Mai grav, astfel de poziții transmit mesajul toxic că România nu mai are nevoie de elite academice, de cercetare fundamentală, de conservarea limbii române, de patrimoniu cultural și de autoritate intelectuală.

Îngrijorător este faptul că astfel de idei sunt promovate într-un moment în care România se confruntă deja cu un exod masiv al inteligenței, cu subfinanțarea cercetării și cu o degradare constantă a respectului pentru educație și cultură.

În loc să investim în elite intelectuale, în cercetare și în instituții de prestigiu, unii aleg să transforme cultura într-o țintă a populismului ieftin și a radicalismului administrativ.

Această logică a demolării instituționale este periculoasă și profund nocivă pentru viitorul statului român.

Să fim foarte clari: nicio țară serioasă nu își demolează propriile instituții simbolice.

Nicio națiune care se respectă nu își declară război propriilor academicieni, propriilor cercetători și propriilor repere culturale.

Cei care cer desființarea Academiei Române transmit, de fapt, mesajul că România nu mai are nevoie de cultură, de memorie istorică, de autoritate intelectuală și de cercetare fundamentală.

Este o viziune toxică, periculoasă și profund anti-națională.

Desigur, orice instituție poate și trebuie să fie modernizată acolo unde există probleme.

Reforma este legitimă.

Exigența este legitimă.

Performanța trebuie cerută.

Dar între reformă și demolare există o diferență uriașă.

Academia Română trebuie reformată acolo unde este necesar, modernizată acolo unde există vulnerabilități și susținută acolo unde performanța trebuie încurajată.

Dar ideea desființării sale reprezintă o expresie a radicalismului administrativ, a ignoranței și a lipsei de viziune asupra rolului culturii și cercetării într-un stat european.

A cere desființarea Academiei Române nu înseamnă reformism.

Înseamnă dispreț față de cultura națională și o formă gravă de iresponsabilitate publică.

Astăzi nu discutăm doar despre soarta unei instituții.

Discutăm despre modul în care România își tratează propriile elite, propria memorie și propria demnitate culturală.

În loc să discutăm despre consolidarea cercetării românești, despre stoparea exodului intelectual și despre finanțarea adecvată a instituțiilor de prestigiu, asistăm la atacuri iresponsabile împotriva celei mai vechi și prestigioase instituții academice din România.

În acest context, ridic public următoarelor întrebări:

Care este poziția oficială a Guvernului României față de declarațiile și propunerile privind desființarea Academiei Române?

Există în cadrul Guvernului, al ministerelor sau al coaliției de guvernare analize, proiecte, grupuri de lucru sau discuții privind reorganizarea radicală, limitarea atribuțiilor sau desființarea Academiei Române?

Consideră Guvernul că Academia Română reprezintă o instituție strategică pentru identitatea culturală și științifică a statului român?

Ce măsuri concrete intenționează Executivul să adopte pentru susținerea cercetării academice românești și pentru protejarea instituțiilor fundamentale ale culturii naționale?

Cine își asumă public responsabilitatea pentru propagarea în spațiul public a unor idei care subminează prestigiul și autoritatea Academiei Române?

Ce evaluare are Guvernul asupra impactului pe care astfel de declarații îl au asupra imaginii internaționale a României și asupra mediului academic românesc?

O țară care își umilește intelectualii și își disprețuiește instituțiile academice devine o societate fără repere, fără identitate și fără viitor.

De aceea, transmit de la această tribună un mesaj ferm:

Nu vă atingeți de Academia Română!

Nu transformați patrimoniul intelectual al acestei națiuni într-o victimă a populismului și a improvizației politice.

România are nevoie de mai multă cultură, mai multă cercetare și mai mult respect pentru valorile sale fundamentale — nu de distrugerea lor.

România nu poate fi construită prin demolarea propriilor instituții simbolice și intelectuale.

 O națiune care își disprețuiește elitele culturale și academice riscă să devină o societate fără memorie, fără direcție și fără respect pentru propriile valori.

The post Barcari Dorina – Declarație politică – Nu vă atingeți de Academia Română ! appeared first on AUR.

Prezentată de către: Senator Barcari Dorina

Circumscripţia electorală: Nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul interpelării: Clarificări urgente privind intențiile Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor referitoare la contorizarea consumului de apă și monitorizarea surselor individuale din gospodăriile aflate în proprietate privată

Stimată doamnă ministru,

Diana Buzoianu

În ultimele luni, în spațiul public au circulat tot mai frecvent informații, declarații și interpretări privind posibila introducere sau extindere a unor obligații administrative referitoare la monitorizarea, evidențierea și contorizarea consumului de apă inclusiv în gospodăriile individuale aflate în proprietatea personală a cetățenilor români.

Aceste preocupări sunt amplificate de climatul general de incertitudine generat de numeroase măsuri administrative recente care au transferat costuri suplimentare către populație, în special asupra clasei de mijloc, a familiilor tinere și a românilor din mediul rural.

Pentru milioane de cetățeni, accesul la apă prin surse proprii – puțuri forate, fântâni tradiționale, sisteme de hidrofor sau captări individuale – reprezintă rezultatul unor investiții realizate exclusiv din fonduri personale, tocmai ca răspuns la lipsa infrastructurii publice adecvate sau la costurile crescute asociate serviciilor centralizate.

În acest context, orice intenție de extindere a obligațiilor de contorizare, declarare, autorizare suplimentară sau monitorizare permanentă asupra acestor surse este percepută ca o posibilă ingerință excesivă a statului în sfera proprietății private și a autonomiei gospodăriei individuale.

Este inadmisibil ca românii care au investit din fonduri proprii în autonomia gospodăriilor lor să devină ținta unor noi poveri administrative sub pretextul alinierii la politici externe sau al unor obiective birocratice formulate departe de realitățile sociale și economice ale României.

Într-o perioadă în care românii sunt deja afectați de inflație, taxe crescute și costuri administrative tot mai apăsătoare, orice intenție de a introduce noi obligații birocratice asupra gospodăriilor ridică serioase semne de întrebare privind proporționalitatea și legitimitatea unor asemenea măsuri.

Românii din mediul rural și micii proprietari care și-au realizat pe cheltuială proprie puțuri, fântâni sau alte sisteme independente de alimentare consideră că statul nu poate transforma accesul la apă într-un nou instrument de control administrativ sau fiscal.

Gestionarea responsabilă a resurselor de apă este necesară, însă aceasta nu poate servi ca justificare pentru restrângerea progresivă a autonomiei cetățeanului asupra bunurilor și resurselor aflate pe proprietatea sa.

Totodată, cetățenii ridică întrebări legitime privind scopul real al unor asemenea măsuri: dacă acestea urmăresc exclusiv colectarea de date statistice și protecția resurselor de apă sau dacă pot constitui premise pentru viitoare taxe, limitări de consum ori condiționări administrative.

Având în vedere importanța subiectului și impactul direct asupra unui număr foarte mare de gospodării din România, vă solicit să răspundeți punctual la următoarele întrebări:

1. Cadru normativ și intenții legislative

Există în prezent, la nivelul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, proiecte legislative, ordine de ministru, strategii sau alte documente care prevăd introducerea obligativității contorizării consumului de apă în gospodăriile private?

Au fost inițiate consultări interministeriale sau grupuri de lucru pe această temă?

Care este calendarul eventualelor măsuri analizate?

2. Domeniul de aplicare

Sunt vizate exclusiv gospodăriile racordate la sisteme publice sau și gospodăriile care utilizează surse individuale de apă?

Intră în categoria posibil reglementată:

puțurile forate de mică adâncime;

fântânile tradiționale;

sistemele individuale cu hidrofor;

captările proprii utilizate exclusiv pentru consum familial sau activități gospodărești?

Există praguri de consum sau criterii de excludere pentru micii utilizatori casnici?

3. Relația cu politicile europene

În ce măsură eventualele măsuri analizate derivă din obligații asumate de România în raport cu Uniunea Europeană?

Există directive, regulamente sau condiționalități europene care solicită explicit extinderea monitorizării consumului de apă la nivelul gospodăriilor individuale?

A fost realizată o analiză de compatibilitate între aceste obligații și particularitățile mediului rural românesc, unde accesul la apă prin surse individuale reprezintă o practică tradițională și necesară?

4. Impact economic asupra populației

Care sunt costurile estimate pentru cetățeni privind:

achiziția contoarelor;

instalarea și verificarea metrologică;

autorizarea eventuală;

raportările administrative periodice?

Există estimări privind impactul financiar total asupra unei gospodării medii?

Sunt avute în vedere programe de finanțare, subvenții sau compensări pentru populație?

5. Posibile consecințe fiscale și administrative

Intenționează ministerul să utilizeze datele rezultate din contorizare pentru introducerea unor taxe suplimentare sau contribuții specifice?

Sunt analizate plafoane de consum, restricții sezoniere sau alte mecanisme administrative de limitare?

Pot exista sancțiuni pentru neconformare și care ar fi acestea?

6. Garanții privind dreptul de proprietate

Cum garantează ministerul respectarea dispozițiilor constituționale privind proprietatea privată?

Care este justificarea proporționalității acestor măsuri în raport cu drepturile cetățeanului?

Ce mecanisme de consultare publică intenționează ministerul să organizeze înaintea oricărei decizii?

Doamnă ministru, vă învederez că  românii nu pot fi transformați permanent în destinatarii unor noi obligații administrative și costuri suplimentare, mai ales în condițiile în care numeroase comunități nu beneficiază nici astăzi de infrastructură publică adecvată de apă și canalizare.

Protecția resurselor naturale este un obiectiv legitim și necesar, însă aceasta trebuie realizată echilibrat, transparent și proporțional, fără transformarea proprietății private într-un spațiu al supramonitorizării administrative.

Consider că orice măsură care afectează direct dreptul cetățeanului de a dispune de resursele existente pe proprietatea sa trebuie dezbătută transparent, fundamentată riguros și implementată exclusiv cu respectarea principiilor constituționale privind garantarea proprietății private.

România nu poate continua pe direcția transferării permanente a costurilor administrative și a poverii birocratice asupra cetățeanului onest, în special asupra românilor din mediul rural, care deja suportă efectele infrastructurii precare și ale fiscalității crescute.

Față de această situați consider esențial ca Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor să ofere clarificări complete și publice cu privire la acest subiect, pentru a elimina speculațiile și a restabili încrederea cetățenilor.

The post Barcari Dorina – Interpelare – Clarificări urgente privind intențiile Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor referitoare la contorizarea consumului de apă și monitorizarea surselor individuale din gospodăriile aflate în proprietate privată appeared first on AUR.

Circumscripţia electorală: Nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul declaraţiei politice:  Taxarea abuzivă a parcărilor – o povară nedreaptă pentru cetățeni

Doamnelor și domnilor senatori,

Ne aflăm astăzi în fața unei decizii care, deși pare tehnică la prima vedere, are consecințe profunde asupra vieții de zi cu zi a cetățenilor pe care îi reprezentăm. Vorbim despre extinderea taxării parcărilor stradale – o măsură prezentată drept necesară, modernă, inevitabilă. Dar haideți să privim dincolo de aceste etichete și să analizăm realitatea concretă.

În primul rând, parcarea pe domeniul public este o necesitate, nu un lux. Pentru mulți cetățeni, în special pentru cei care locuiesc în zone fără alternative de transport eficiente, autoturismul personal rămâne singura opțiune viabilă. Taxarea suplimentară a parcării echivalează cu o penalizare a nevoilor de zi cu zi, în lipsa unor soluții reale și accesibile.

În al doilea rând, această politică lovește disproporționat în categoriile vulnerabile. Persoanele cu venituri medii și mici vor resimți cel mai puternic impactul, în timp ce beneficiile sunt incerte și distribuite inegal. O administrație responsabilă trebuie să protejeze cetățenii, nu să le adâncească povara financiară. De asemenea, nu putem ignora lipsa infrastructurii alternative. Înainte de a introduce taxe, autoritățile au datoria de a investi în transport public eficient, în parcări supraetajate sau subterane și în soluții inteligente de mobilitate urbană. Taxarea fără aceste investiții nu este reformă, ci doar o măsură fiscală mascată.

Pentru foarte mulți români, autoturismul nu este un moft, nu este un simbol al confortului excesiv, ci un instrument esențial. Este mijlocul prin care ajung la muncă, își duc copiii la școală, își îngrijesc părinții sau își desfășoară activitățile cotidiene. În lipsa unor alternative viabile, funcționale și accesibile de transport public, a transforma parcarea într-un cost suplimentar constant înseamnă, de fapt, a taxa nevoia. Ni se spune că această taxare va fluidiza traficul și va reduce aglomerația. Dar întrebarea legitimă este: unde sunt investițiile care să ofere cetățenilor opțiuni reale?  Unde sunt parcările de tip park-and-ride, unde sunt marile proiecte de infrastructură urbană, unde este transportul public modern, predictibil și sigur? Nu putem cere cetățenilor să renunțe la mașină sau să plătească mai mult pentru utilizarea ei, fără să le oferim alternative credibile.

Mai mult decât atât, această măsură riscă să accentueze inechitățile sociale. Pentru un cetățean cu venituri ridicate, costul parcării poate fi o neplăcere minoră. Pentru un angajat cu venit mediu sau pentru un pensionar, însă, aceste costuri suplimentare pot deveni o povară reală. Politicile publice nu trebuie să fie construite în așa fel încât să apese mai greu exact pe umerii celor care au deja cel mai puțin. Să nu uităm nici dimensiunea de încredere între cetățean și stat. Atunci când introducem noi taxe sau extindem unele existente, avem obligația de a explica clar scopul lor și de a garanta transparența utilizării fondurilor colectate. Fără aceste garanții, orice astfel de măsură va fi percepută nu ca o reformă necesară, ci ca o simplă modalitate de a aduce bani la buget, în detrimentul cetățeanului.

Un alt aspect pe care nu îl putem ignora în această dezbatere este modul în care taxarea parcărilor stradale se traduce, în practică, printr-un val de sancțiuni aplicate adesea abuziv sau, în cel mai bun caz, disproporționat.

În teorie, sistemul este prezentat ca fiind unul clar, digitalizat și eficient. În realitate, însă, numeroși cetățeni se confruntă cu situații confuze: aplicații care nu funcționează corespunzător, semnalizare insuficientă sau neclară, lipsa locurilor marcate vizibil și schimbări frecvente ale reglementărilor locale. În aceste condiții, nu vorbim despre rea-credință din partea cetățeanului, ci despre un sistem care creează capcane administrative. Grav este că aceste deficiențe nu duc la corectarea sistemului, ci la sancționarea rapidă a cetățenilor. Amenzile sunt aplicate uneori fără avertisment, fără o perioadă de adaptare și, în anumite cazuri, fără o verificare reală a circumstanțelor. Există situații în care plata a fost efectuată, dar nu a fost înregistrată la timp în sistem, iar cetățeanul este sancționat pe nedrept. Există cazuri în care delimitarea zonelor de parcare este ambiguă, iar șoferii sunt penalizați pentru erori pe care nu le puteau anticipa. Această abordare transformă un instrument de management urban într-un mecanism punitiv, care pare mai degrabă orientat spre colectarea de amenzi decât spre rezolvarea problemelor reale. În loc să avem un sistem care educă și ghidează comportamentul, avem unul care sancționează rapid și, uneori, nedrept.

Mai mult, procedurile de contestare a amenzilor sunt adesea greoaie, consumatoare de timp și descurajante. Cetățeanul este pus în situația de a dovedi că nu a greșit, într-un sistem în care autoritatea ar trebui să fie cea care demonstrează clar abaterea. Această inversare de logică afectează în mod direct încrederea în instituțiile publice. Un stat modern nu se definește prin numărul de sancțiuni aplicate, ci prin corectitudinea și echilibrul cu care își tratează cetățenii. Dacă dorim să implementăm politici de mobilitate urbană eficiente, acestea trebuie să fie însoțite de reguli clare, infrastructură adecvată și mecanisme corecte de aplicare. În absența acestora, riscăm să perpetuăm un sistem în care cetățeanul nu este partener, ci țintă. Iar acest lucru este inacceptabil într-o societate care se dorește echitabilă și orientată spre oameni.

Astăzi vin in fata dvs. și nu susțin ideea că parcarea trebuie să fie complet nereglementată. Avem nevoie de ordine, de reguli și de soluții pentru a gestiona spațiul urban limitat. Însă aceste soluții trebuie să fie echilibrate, graduale și corelate cu investiții reale în infrastructură. Taxarea nu poate fi primul pas – ea ar trebui să fie, eventual, unul dintre ultimele, după ce toate celelalte opțiuni au fost puse la dispoziția cetățenilor.

Înainte de a cere bani în plus de la oameni, trebuie să le oferim servicii mai bune. Înainte de a penaliza utilizarea mașinii, trebuie să facem transportul public o alternativă reală, nu una teoretică. Înainte de a adopta măsuri care afectează milioane de cetățeni, trebuie să avem un dialog autentic cu aceștia.

În concluzie, mă opun taxării parcărilor stradale în forma actuală și solicit o abordare echilibrată, centrată pe cetățean: investiții în infrastructură, transparență în utilizarea fondurilor și consultare reală cu comunitatea. Prin urmare, vă invit să privim această inițiativă nu doar prin prisma unor calcule bugetare, ci prin impactul ei social și economic. Vă invit să respingem o abordare grăbită și să construim, împreună, politici publice care pun cetățeanul în centrul deciziilor. Orașele trebuie să fie pentru oameni, nu împotriva lor!

The post Barcari Dorina – Declarație politică – Taxarea abuzivă a parcărilor – o povară nedreaptă pentru cetățeni appeared first on AUR.

Circumscripţia electorală: nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul interpelării:  Practici de impozitare abuzivă și nelegală asupra cetățenilor români

Adresată: Ministrului de  Finanțe, dl  Alexandru Nazare

Domnule Ministru,

Românii nu mai pot fi tratați ca o resursă inepuizabilă de bani pentru un stat ineficient.

În timp ce cetățeanul își calculează fiecare leu pentru a supraviețui de la o lună la alta, statul vine cu note de plată umflate și decizii de impunere rupte de realitate.

Românii sunt sufocați de taxe, impozite și controale abuzive, în timp ce statul, prin instituțiile pe care le conduceți, pare mai preocupat să stoarcă ultimul leu de la cetățeanul de rând decât să combată marile evaziuni fiscale sau risipa bugetară.  

Mai grav, aceste practici par să devină o regulă, nu o excepție.

Considerăm că este inacceptabil ca statul român să acționeze împotriva propriilor cetățeni, transformând administrația fiscală într-un instrument de presiune și intimidare

În ultima perioadă, contribuabilii reclamă stabilirea unor baze de impozitare în mod discreționar, fără respectarea principiilor de legalitate, transparență și predictibilitate fiscală.

În acest context, vă solicităm să răspundeți punctual la următoarele întrebări:

1. Care sunt criteriile concrete utilizate de ANAF pentru stabilirea bazei de impozitare în cazul controalelor fiscale asupra persoanelor fizice și juridice?
2. Câte cazuri de recalculare sau anulare a deciziilor de impunere au fost înregistrate în ultimii 3 ani ca urmare a constatării unor erori sau abuzuri?  
3. Ce măsuri ați dispus pentru a preveni stabilirea unor obligații fiscale în mod arbitrar sau nelegal?
4. Există controale interne sau sancțiuni aplicate funcționarilor ANAF care au stabilit în mod abuziv baze de impozitare?

Dacă da, vă rugăm să le detaliați.

Intenționați să modificați legislația fiscală pentru a proteja contribuabilii români de astfel de abuzuri?

Domnule ministru, România reală nu este cea din rapoartele cosmetizate ale Guvernului, ci este cea în care milioane de români trăiesc de pe o zi pe alta, incapabili să acopere coșul minim de consum pentru un trai decent.

În timp ce prețurile la alimente, energie și servicii esențiale au explodat, statul român, prin instituțiile din subordinea dumneavoastră, continuă să apese pedala fiscală până la sufocare.

În loc să protejați cetățeanul, ați transformat sistemul fiscal într-un mecanism de colectare agresivă, în care baza de impozitare este stabilită adesea arbitrar, fără transparență și fără respectarea principiilor fundamentale ale legalității.

Practic, românii sunt taxați nu pentru ceea ce câștigă, ci pentru ceea ce presupune statul că ar fi trebuit să câștige.

Această practică este nu doar abuzivă, ci profund nedreaptă într-o țară în care tot mai mulți cetățeni nu își permit strictul necesar pentru supraviețuire.

În acest context grav, vă solicit să răspundeți urgent la următoarele întrebări:

1. Cum justificați politic și moral stabilirea unor baze de impozitare majorate artificial, în condițiile în care, salariile și pensiile sunt înghețate de 2 ani de zile, veniturile reale ale populației sunt insuficiente pentru acoperirea coșului minim de trai?
2. Care sunt mecanismele prin care ANAF verifică dacă estimările privind veniturile contribuabililor reflectă realitatea economică sau sunt simple speculații birocratice?
3. Câte decizii de impunere au fost contestate și ulterior anulate din cauza stabilirii greșite sau abuzive a bazei de impozitare în ultimii 3 ani?
4. Ce măsuri ați luat pentru lejerizarea reținerilor legale din veniturile europene, așa cum se menționează în convenția care impune rețineri în țara de domiciliu, astfel încât cel puțin pensionarii să nu fie plimbați pe la ghișee.
5. Ce măsuri concrete ați luat pentru a opri transformarea ANAF într-o instituție de presiune asupra micilor antreprenori, PFA-urilor și salariaților deja afectați de scăderea puterii de cumpărare?

Aveți în vedere introducerea unor garanții legale clare care să interzică stabilirea unor obligații fiscale pe baze speculative, mai ales în actualul context economic dificil?

Recunoașteți sau nu că există practici sistematice de stabilire arbitrară a bazei de impozitare în cadrul controalelor ANAF?

• Cine răspunde politic pentru cazurile în care românii sunt obligați să plătească taxe calculate pe venituri fictive?
• De ce statul este incapabil să recupereze marile prejudicii din evaziune, dar este extrem de eficient în a executa financiar cetățenii vulnerabili?
• Câte sancțiuni reale au fost aplicate funcționarilor care au emis decizii de impunere nelegale? Sau există o protecție tacită pentru aceste abuzuri?

Veți opri aceste practici sau veți continua să girați un sistem care împinge românii spre sărăcie și neîncredere totală în stat?

Domnule Ministru, aceasta nu mai este administrație fiscală — este o formă de abuz instituționalizat.

Dacă nu sunteți capabil să opriți aceste derapaje, atunci aveți obligația morală să explicați public de ce statul român a devenit un adversar al propriilor cetățeni.

România a ajuns astăzi o țară în care statul își vânează propriii cetățeni pentru a-și acoperi incompetența și risipa.

În timp ce milioane de români nu își mai permit coșul minim de trai, dumneavoastră și aparatul pe care îl conduceți ați transformat ANAF într-o veritabilă mașină de executat financiar populația.

Nu vorbim despre combaterea evaziunii mari — acolo unde statul e absent — ci despre hărțuirea sistematică a românilor obișnuiți: mici antreprenori, PFA-uri, oameni care muncesc cinstit și care sunt împinși spre faliment prin decizii de impunere stabilite „din pix”.

Adevărul este simplu și dureros: nu mai taxați veniturile reale, ci inventați baze de impozitare pentru a stoarce bani acolo unde statul consideră că „se poate”.

Aceasta nu este fiscalitate — este abuz.

Mai grav, toate aceste lucruri se întâmplă într-un moment în care:

• inflația a erodat dramatic puterea de cumpărare,
• costurile de trai au explodat,
• iar statul nu oferă nicio protecție reală cetățeanului.

Domnule Ministru, românii nu mai au nevoie de explicații tehnice — au nevoie de dreptate.

Iar ceea ce se întâmplă astăzi în administrația fiscală este opusul dreptății.

Ați ajuns să conduceți un sistem care pedepsește munca cinstită și protejează incompetența administrativă.

În loc să fiți garantul echilibrului fiscal, ați devenit simbolul unui stat care își tratează cetățenii ca pe niște ținte de încasări.

Dacă nu interveniți imediat pentru a opri aceste abuzuri, atunci sunteți direct responsabil pentru adâncirea sărăciei și pentru ruptura tot mai mare dintre stat și cetățean.

România nu mai poate fi guvernată prin frică, fiscal !

România nu poate deveni o țară în care cetățenii sunt tratați ca suspecți permanenți, iar statul acționează ca un zbir fiscal.

Rolul instituțiilor este să sprijine economia și contribuabilii corecți, nu să-i hărțuiască.

The post Barcari Dorina – Interpelare – Practici de impozitare abuzivă și nelegală asupra cetățenilor români appeared first on AUR.

Circumscripţia electorală: nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul declaraţiei politice:  Necesitatea politicilor de protecție socială pentru familiile din România

Stimați colegi,

Politicile pentru copii și părinți trebuie să fie o prioritate reală, nu doar declarativă.

De prea multe ori, în discursul public vorbim despre viitorul acestei țări, dar uităm că acest viitor se construiește zi de zi prin grija concretă față de copii și sprijinul autentic acordat familiilor.

România are nevoie de mai mult decât promisiuni.

Are nevoie de politici coerente, finanțate și aplicate consecvent.

Nu este suficient să afirmăm că susținem familiile, dacă părinții se confruntă în continuare cu lipsa locurilor în creșe și grădinițe, cu dificultăți în accesarea serviciilor medicale sau cu presiuni economice tot mai mari.

Copiii noștri merită șanse egale, indiferent de mediul din care provin.

Aceasta înseamnă investiții reale în educație timpurie, în programe de sprijin pentru copiii din medii vulnerabile și în servicii sociale care să funcționeze, nu doar să existe pe hârtie.

În același timp, părinții trebuie susținuți concret: prin politici de conciliere a vieții profesionale cu cea de familie, prin stimulente pentru întoarcerea în câmpul muncii și prin măsuri care să reducă povara financiară a creșterii copiilor.

Dacă vrem o societate sănătoasă și echilibrată, trebuie să începem prin a pune familia în centrul politicilor publice.

Nu declarativ, ci prin acțiuni clare, măsurabile și responsabile.

Este momentul să trecem de la vorbe la fapte.

Copiii și părinții nu mai pot aștepta!

Astăzi nu vorbim doar despre politici publice.

Vorbim despre viitorul națiunii române, vorbim despre copiii noștri și despre părinții care duc, zi de zi, greul acestei țări.

De ani de zile, auzim aceleași promisiuni frumoase despre sprijinirea familiei, în realitate, familiile românești sunt lăsate să se descurce singure, în timp ce statul devine tot mai absent acolo unde ar trebui să fie prezent.

Politicile pentru copii și părinți trebuie să fie o prioritate reală, nu doar declarativă, nu putem vorbi despre viitor, în timp ce natalitatea scade dramatic, iar milioane de români sunt nevoiți să plece din țară pentru a-și crește copiii în condiții decente.

Familia este temelia acestei națiuni, fără familii puternice, România nu are viitor, iar datoria noastră, ca parlamentari, este să apărăm această temelie, nu doar prin vorbe, ci prin fapte.

Avem nevoie de măsuri concrete: sprijin real pentru mame, alocații care să reflecte costurile actuale ale vieții, acces la educație și sănătate pentru fiecare copil român, indiferent dacă trăiește în mediul urban sau rural.

Nu este normal ca părinții să fie umiliți de birocrație, nu este normal ca tinerii să amâne întemeierea unei familii din cauza nesiguranței economice, nu este normal ca statul român să nu își protejeze propriii copii !

Trebuie să punem capăt ipocriziei politice, nu mai este timp pentru declarații sterile este timpul pentru acțiune, pentru responsabilitate și pentru respect față de poporul român.

România are nevoie de politici care să apere viața, familia și identitatea națională!

Dacă nu vom avea grijă de copiii noștri astăzi, nu vom mai avea o țară mâine!

Politicile pentru copii și părinți trebuie să fie o prioritate reală, nu doar declarativă, dar pentru a înțelege cu adevărat acest lucru, trebuie să privim problema în profunzimea ei socială, nu doar prin prisma unor măsuri punctuale.

Sprijinul familiilor cu copii este esențial și o problemă foarte importantă tratată superficial sau ignorată este situația familiilor monoparentale.

Părintele singur încărcat cu toate problemele de viață, profesionale și de orice altă natură este supra solicitat și fenomenul de burnout este frecvent, astfel că vor avea de suferit și copii, material, educațional și relațional, ori familiile monoparentale sunt în număr foarte mare în societatea contemporană.

Astăzi, societatea românească se confruntă cu dezechilibre majore: scăderea natalității, migrația masivă a tinerilor, îmbătrânirea populației și adâncirea inegalităților dintre mediul urban și cel rural, toate acestea au un numitor comun – slăbirea rolului familiei și lipsa unui sprijin real pentru creșterea copiilor.

În multe comunități, copiii cresc în condiții dificile, datorate pauperității, cu acces limitat la educație de calitate, la servicii medicale sau la activități care să le dezvolte potențialul, în același timp, părinții sunt prinși între responsabilități profesionale tot mai apăsătoare, sau lipsa unor locuri de muncă și lipsa unor servicii publice care să îi sprijine: creșe insuficiente, grădinițe insuficiente, programe after-school limitate, servicii sociale subdimensionate.

Această realitate generează efecte sociale pe termen lung.

Copiii care nu beneficiază de sprijin adecvat au șanse mai mari de abandon școlar, de excluziune socială și de sărăcie la vârsta adultă.

Astfel, inegalitățile se perpetuează de la o generație la alta, iar societatea devine tot mai fragmentată, în același timp, trebuie să recunoaștem presiunea tot mai mare asupra părinților costurile ridicate ale vieții, instabilitatea locurilor de muncă și lipsa predictibilității îi determină pe mulți tineri să amâne sau chiar să renunțe la ideea de a avea copii.

Aceasta nu este doar o problemă individuală, ci una profund socială, care afectează echilibrul și continuitatea națiunii.

O societate sănătoasă se construiește pe familii stabile și sprijinite, asta înseamnă nu doar ajutoare financiare, ci un întreg ecosistem social: educație accesibilă, servicii medicale funcționale, locuințe decente, comunități sigure și politici care să permită echilibrul între viața profesională și cea de familie.

Mai mult decât atât, trebuie să reconstruim solidaritatea socială, copiii nu sunt doar responsabilitatea părinților lor, ci o responsabilitate a întregii societăți, fiecare copil care nu primește șansa de a se dezvolta reprezintă o pierdere pentru noi toți.

De aceea, este esențial să trecem de la o abordare fragmentată la una integrată, în care politicile pentru copii și părinți să fie corelate cu cele din educație, sănătate, muncă și dezvoltare regională.

Nu este suficient, să vorbim despre familie ca valoare abstractă, trebuie să o susținem concret, prin politici care reduc inegalitățile, care oferă șanse reale și care creează un mediu în care copiii pot crește în siguranță și demnitate.

Viitorul României nu se decide doar în strategii și programe, ci în fiecare familie care reușește să își crească copiii cu încredere și speranță.

Dacă vrem o societate echilibrată, trebuie să începem prin a investi în fundamentul ei: copiii și părinții României.

The post Barcari Dorina – Declarație politică – Necesitatea politicilor de protecție socială pentru familiile din România appeared first on AUR.

Circumscripţia electorală: nr. 08 Brașov

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor

Titlul declaraţiei politice: Starea de pauperitate în care a fost adusă România

Stimați colegi,

România reală, România care muncește, România care își crește copiii și își plătește taxele, trăiește astăzi una dintre cele mai grele perioade de după 1989.

În timp ce guvernele se laudă cu statistici cosmetizate și promisiuni fără acoperire, milioane de români se confruntă zilnic cu realitatea crudă a sărăciei.

România traversează, în prezent, o perioadă dificilă pentru o mare parte a cetățenilor săi.

Din ce în ce mai mulți români se confruntă cu o realitate economică apăsătoare, în care veniturile nu mai reușesc să țină pasul cu creșterea accelerată a prețurilor la alimente, energie, servicii și locuințe.

Această stare de pauperitate nu este doar o statistică rece, ci o realitate zilnică trăită de milioane de familii.

Pentru foarte mulți oameni, munca cinstită nu mai garantează un trai decent.

Salariile mici, reduse cu 10% în marea lor majoritate și 54% sub coșul minim de consum, pensiile insuficiente, 75% sub coșul minim de consum și înghețate din ianuarie 2025 prin neindexare, lipsa unor politici sociale eficiente au condus la adâncirea inegalităților sociale și la o scădere dramatică a nivelului de trai.

În mediul rural, dar și în numeroase comunități urbane, oamenii sunt nevoiți să facă alegeri imposibile între plata facturilor, pentru a-și proteja proprietatea casei unde locuiesc și a-și menține, cât de cât, condițiile de trai, cumpărarea alimentelor sau accesul la servicii medicale.

Este inacceptabil ca, într-o țară membră a Uniunii Europene, o țară bogată natural, o țară care a intrat în capitalism fără datorii și cu o industrie puternică, atât de mulți cetățeni să trăiască sub limita și la limita subzistenței.

Pauperizarea populației afectează nu doar prezentul, ci și viitorul societății românești, printr-o degradare permanentă și foarte gravă, material, cultural, dar mai ales de sănătate.

Copiii cresc în condiții de sărăcie, tinerii aleg să plece din țară, iar comunitățile rurale se depopulează și se fragilizează.

Românii au fost aduși, pas cu pas, într-o stare de pauperitate care nu mai poate fi ignorată.

Facturile cresc de la lună la lună și sunt o amenințare permanentă fiind încărcate cu formulă executorie, alimentele de bază devin tot mai scumpe, iar salariile și pensiile rămân mult în urma costului real al vieții, prin înghețare în cuantum sau diminuare sub diverse motivații politice ale Guvernului.

Pentru foarte multe familii, munca cinstită nu mai este suficientă pentru a asigura un trai decent și nici mai multe servicii epuizante nu acoperă nivelul de cheltuieli.

Astăzi vedem cum seniorii noștri sunt obligați să aleagă între plata întreținerii locuințelor, a medicamentelor și mâncare.

Vedem cum părinții au două sau trei locuri de muncă și totuși nu reușesc să pună deoparte nimic pentru viitorul copiilor lor.

Vedem cum tinerii pleacă din țară pentru că nu mai cred că România le poate oferi o șansă corectă și nu le respectă calitatea de cetățeni ai țării lor unde în Legea Fundamentală, se menționează că munca trebuie plătită corect și au dreptul la un TRAI DECENT.

Aceasta este, din păcate, consecința directă a deceniilor de guvernare iresponsabilă, a politicilor economice greșite și a unei clase politice care, prea des, s-a preocupat mai mult de interesele de partid decât de interesele cetățeanului român, în țara lui.

România nu este o țară săracă, este o țară sărăcită de ani de zile de furt economic și spionaj industrial care a dus la dispariția industriei, la distrugerea transporturilor prin dispariția a peste 320 de nave comerciale, închiderea uzinelor de avioane, locomotive, vagoane CFR și la pierderi imense de fonduri și rezerve strategice.

Banii publici au devenit prea des pradă pentru rețelele de interese, contracte aranjate și privilegii pentru clientela de partid.

În timp ce românii muncesc și plătesc taxe, alții au tratat statul ca pe un cont personal, aceasta nu este o guvernare, este jefuirea organizată a resurselor publice.

Dacă vrem credibilitate în fața cetățenilor primul pas este simplu: să spunem clar că furtul din bani publici un mai poate fi tolerat, indiferent cine-l face.

Un moment de protecție a infracționalității la cel mai înalt nivel este marcat de excluderea din Codul penal al articolului care pedepse subminarea economiei naționale, prin care se protejează clasa politică sau anumită clientelă politică care a participant direct sau indirect la acte de dezastru economic.

România este o țară bogată în resurse, cu oameni harnici și capabili așa cum au demonstrat până în 1990 când au construit o industrie și valori reale care au scos România din orice datorii în martie 1989, iar după 1990 când au plecat din țară au impresionat nu o dată prin calitățile lor și hărnicia de care au dat dovadă de fiecare dată.

Cu toate acestea, românii sunt tot mai săraci și mai sărăciți în propria lor țară.

În timp ce marile lanțuri străine își externalizează profiturile, micii producători români sunt sufocați de taxe, birocrație și lipsă de sprijin și protecție reală din partea statului.

În mediul rural, comunități întregi sunt abandonate și pustiite.

Agricultura și industria agricolă românească este lăsată fără sprijin consistent, iar producătorii autohtoni sunt puși în situația absurdă de a concura cu importuri masive la prețuri de dumping și de calitate îndoielnică care inundă piața, uneori chiar periculoase pentru sănătatea publică fiind neconforme cu normele europene.

Au dispărut cu totul industrii întregi, care aduceau venituri la bugetul țării, ofereau locuri de muncă și peste toate erau sigure în consumul produselor fiind riguros urmărite în privința producției și mai ales a consumului, așa cum au fost: industria piscicolă, industria lânii, industria cânepii, industria inului, industria utilajelor agricole, industria farmaceutică și multe altele.

Toate societățile de producție, uzine, fabrici, societăți de transporturi și din toate ramurile economice au avut școli tehnice și profesionale în care se pregăteau meseriași pentru toate funcțiile, aveau servicii și secții de inventică și perfecționări în care specialiști din toate domeniile aveau posibilitatea să creeze și să găsească soluții tehnice inovatoare, care nu de puține ori au adus venituri serioase bugetului țării, atât în producția locală cât și în plan extern.

Politicieni „elitiști„ numiți fără nici o altă competență decât apartenența politică, au intervenit peste adevărații specialiști, pe care i-au exclus sau i-au marginalizat și au „reorganizat, redistribuit, redus, exclus, modificat, înlocuit, distribuit, redistribuit, privatizat„ până au dispărut și exemplele sunt prea multe ca să se poată pretinde că trebuie menționate explicit.

În același timp, în marile orașe, costul vieții crește într-un ritm care îi împinge pe tot mai mulți români peste limitele sărăciei.

În fața acestei realități, statul are datoria morală, constituțională și politică de a interveni prin măsuri concrete și eficiente.

Avem nevoie de politici economice care să stimuleze, producția, să creeze locuri de muncă corect plătite în baza unor legi organice, de măsuri și acțiuni de stimulare și susținere a creației, perfecționării tehnice și tehnologice, a inventicii în orice domeniu, de programe sociale care să protejeze categoriile vulnerabile și de investiții reale în educație, sănătate și infrastructură.

Doar printr-un efort coerent și responsabil putem reda demnitatea celor care astăzi se simt abandonați și blocați de un sistem îmbolnăvit de o incompetență la cel mai înalt nivel în mod excesiv, prin politizare în toate domeniile.

România nu poate progresa autentic dacă o parte semnificativă a populației sale rămâne captivă în sărăcie și lipsă de speranță.

Combaterea pauperității trebuie să devină o prioritate națională, pentru că prosperitatea unei țări se măsoară, în ultimă instanță, în bunăstarea cetățenilor săi.

Nu putem vorbi despre demnitate națională atâta timp cât milioane de români trăiesc de la o zi pe alta.

Nu putem vorbi despre dezvoltare reală atunci când românii sunt nevoiți să plece peste hotare pentru a-și putea întreține familiile, pentrucă în țara lor nici cu mai multe servicii epuizante nu reușesc să facă față scumpirilor galopante.

Este momentul să recunoaștem gravitatea situației și să acționăm cu responsabilitate, solidaritate și viziune pentru a construi o societate echitabilă și  prosperă pentru toți românii.

Este nevoie de o schimbare profundă de direcție, prin depolitizarea domeniilor strategice și de înaltă profesionalitate.

România trebuie să își apere și să dezvolte economia națională, să își sprijine producătorii locali și să pună pe primul loc interesele cetățenilor săi și ale României.

Așa cum o fac o serie de țări europene care în apărarea intereselor lor au redeschis mine de cărbune, au repus în funcție termocentrale și au revenit asupra oricăror măsuri restricționale care nu le erau favorabile în contextul situației internaționale pe care o traversăm cu toții și de care trebuie să ținem cont și noi cu responsabilitate maximă și în total interes național.

Avem nevoie de demnitate, de dragoste de țară și de voință pentru a adopta politici care să protejeze interesele țării, să asigure profitabilitatea din exploatarea bogățiilor de orice fel, să respecte munca printr-o legislație corectă și demnă, să stimuleze și să sprijine producția și capitalul românesc, nu de politici în favoarea altor interese și puteri externe, care adâncesc dependența economică și vulnerabilitatea socială.

Statul român trebuie să devină un protector și un partener real pentru cetățeni, nu un blocaj și o povară birocratică.

Trebuie să stimulăm orice evoluție datorată inventicii și perfecționării tehnice de care noi românii suntem foarte capabili și am demonstrat-o în atâtea cazuri, să limităm orice rețineri din venituri la cel mult 30% și să reducem presiunea fiscală asupra celor care muncesc și produc, să susținem familiile tinere, să respectăm drepturile pensionarilor și să redăm speranța celor care astăzi se simt abandonați.

România nu poate fi puternică dacă bogățiile ei sunt cedate pe nimic și românii sunt sărăciți.

România nu poate avea viitor dacă propriii săi cetățeni sunt împinși spre marginalizare sau exil economic.

Să învățăm de la țări sărace natural care prin munca respectată a cetățenilor lor și prin organizarea eficientă a economiei sunt puternice și civilizate.

Să luăm exemplu de la țări bogate natural care prin exploatarea responsabilă și în interes propriu sunt puternice și nu depind de nici o altă putere în existența și bunăstarea lor evidentă.

Este momentul să spunem clar: românii și România merită mai mult!

Merită respect, merită prosperitate și merită un stat care să lucreze pentru ei, în primul rând.

Datoria noastră, ca reprezentanți ai poporului, este să apărăm suveranitatea, demnitatea, valoarea, bogăția și bunăstarea românilor și a României, să reconstruim o economie națională puternică și independentă și să redăm României respectul pe care îl merită.

Pentru că România este un pământ sfânt, pe care toți românii adevărați îl iubesc și trebuie să fie, înainte de toate, casa în care românii pot trăi în siguranță și cu demnitate!

The post Barcari Dorina – Declarație politică – Starea de pauperitate în care a fost adusă România appeared first on AUR.

Circumscripția electorală: nr.08 Braşov 

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR)

Obiectul interpelării: Situația dezastruoasă și nefuncționalitatea din interiorul CNPP

Stimate Domnule Președinte al Casei de Pensii Publice- Nicolae Giugea       

Astăzi nu vorbesc doar despre un dosar de pensie ci de sutele de  mii de dosare de pensie ale cetățenilor pensionari romani!
Vorbesc despre modul în care statul român își tratează propriii cetățeni după o viață de muncă.  

Vorbesc despre umilința la care sunt supuși pensionarii României de către o administrație birocratică, ineficientă și lipsită de responsabilitate.

Cetățenii români, care au ajuns la vârsta pensionarii și care au muncit zeci de ani  contribuind  corect la bugetul asigurărilor de stat, ajung să depună un dosar de pensie la Casa Teritorială de Pensii a Județului sau sectorului aferent domiciliului și  primește un număr de înregistrare X din data  Y.

Cetățeanul este nevoit să aștepte și să îndure  luni de zile în unele cazuri au fost înregistrare întârzieri de până la  12 luni pentru emiterea deciziei de pensionare sau a unei decizii de  recalculare acolo unde situația o impune. Termenele legale de soluționare sunt cu mult depășite, iar  cetățenii nu a primit nici un răspuns clar și nici drepturile bănești care li se cuvin prin lege.

Domnule Președinte, nu vorbim despre un caz izolat. Vorbim despre mii de români care sunt purtați pe drumuri, care primesc răspunsuri evazive și care sunt tratați ca niște cerșetori, deși ei sunt cei care au ținut această țară în picioare prin munca lor și și-au asigurat dreptul la o pensie corect calculată.

În timp ce pensionarii sunt ținuți luni sau chiar ani fără pensie, vedem cum în statul român:

– protejează funcționarii,
– incompetența nu este sancționată,
– iar răspunderea administrativă nu există,

– achiziționează programe/softuri pe bani publici sau europeni, cane nu sunt conforme și

nu deservesc în nici un fel la ameliorarea situației dezastruoase in care se afla instituția CNPP.

În acest context vă solicit, în mod public și imperativ, să dispuneți revizuirea imediată a deciziilor de recalculare eronate, emiterea unor  noi decizii conforme cu prevederile legaleșipunerea de urgență în plată a drepturilor bănești cuvenite, inclusiv a sumelor restante rezultate din această eroare administrativă. Să înceteze pentru totdeauna măsura prin care orice rezolvare de calculul de pensie sa fie soluționate in fața instanțelor judecătorești. Totodată, vă cer să indicați persoanele responsabile pentru această încălcare a legii și să precizați măsurile disciplinare și administrative dispuse împotriva celor vinovați, precum și măsurile concrete de control interninstituite pentru prevenirea unor situații similare în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice.

Menținerea unei pensii calculate greșit și refuzul punerii în plată a sumelor legal datorate reprezintă o încălcare gravă a drepturilor constituționale ale cetățeanului și o manifestare a disprețului administrației față de românii care au muncit o viață.

De asemenea, vă solicit  în mod public și imperativ, să dispuneți încetarea imediată a oricărei măsuri de diminuare sau suspendare a salariilor de însoțitor pentru persoanele încadrate în grad de handicap grav, care beneficiază de acest drept potrivit Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, și să procedați la restabilirea de urgență a plății integrale a sumelor cuvenite, inclusiv achitarea retroactivă a drepturilor bănești tăiate în mod abuziv. C urmare a repunerii dintr-o categorie superioară într-una inferioară (gradul I în gradul II)  Precum și a repunerii  de urgență a însoțitorilor acordați legal. Totodată, vă solicit să indicați persoanele responsabile pentru aceste încălcări ale legii și să precizați măsurile disciplinare și administrative dispuse împotriva celor vinovați, precum și măsurile concrete de control instituite pentru respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 448/2006. Tăierea salariilor de însoțitor pentru persoanele cu handicap grav reprezintă o încălcare directă a legii și o formă inacceptabilă de abuz administrativ împotriva celor mai vulnerabili cetățeni ai României.

În numele  cetățenilor care m-au ales ca parlamentar al acestei țării dar  și al tuturor românilor aflați în situații similare, vă solicit public și imperativ:

1. Să comunicați stadiul exact al soluționării dosarelor de pensie prin respectarea termenelor prevăzute de lege in mod imperativ;
2. Să explicați motivele concrete pentru care termenul legal de soluționare este  încălcat permanent;
3. Să dispuneți finalizarea imediată a dosarelor și punerea în plată a drepturilor bănești cuvenite cetățenilor pensionari;
4. Să precizați cine se face vinovat de aceste întârzieri și ce măsuri disciplinare ați dispus;
5. Să prezentați ce măsuri clare și concrete adoptați pentru ca astfel de situații să nu se mai repete in cadrul instituție pe care o conduceți.

     Domnule Președinte, România nu poate fi o țară normală atâta timp cât cei care au muncit o viață sunt tratați cu dispreț de instituțiile statului. Nu putem vorbi despre respect, despre solidaritate și despre justiție socială, cât timp pensionarii sunt obligați să trăiască fără venituri din cauza indiferenței administrative.

Alianța pentru Unirea Românilor nu va accepta ca românii să fie umiliți de propriul stat.
Noi considerăm că pensia nu este un ajutor social, ci un drept câștigat prin muncă și prin plata directă de către cetățeanul român.

The post Barcari Dorina – Interpelare – Situația dezastruoasă și nefuncționalitatea din interiorul CNPP appeared first on AUR.

De către: Barcari Dorina

Circumscripția electorală: nr.08 Braşov 

Grupul Parlamentar: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR)

Obiectul Interpelării: Măsurile prevăzute pentru integrarea persoanelor fără adăpost la nivel național

Stimate Domnule  

Vă adresez prezenta interpelare având în vedere amploarea și gravitatea fenomenului persoanelor fără adăpost în România, un fenomen care afectează mii de cetățeni și reprezintă una dintre cele mai acute forme de excluziune socială.

Persoanele fără adăpost se confruntă cu lipsa accesului la servicii medicale, lipsa actelor de identitate, imposibilitatea de a-și exercita drepturile fundamentale, dificultăți de integrare pe piața muncii, precum și cu riscuri sporite de violență, abuz, exploatare și mortalitate prematură.

Integrarea persoanelor fără adăpost reprezintă o responsabilitate esențială a statului român, atât din perspectiva protecției sociale, cât și din perspectiva garantării drepturilor fundamentale ale omului.

Fenomenul lipsei adăpostului nu poate fi tratat exclusiv ca o problemă de asistență socială punctuală, ci necesită o abordare integrată, multidimensională și coordonată interinstituțional.

Contextul social și instituțional

Conform estimărilor furnizate de organizațiile neguvernamentale cu activitate în domeniu, numărul persoanelor fără adăpost rămâne slab documentat, în absența unei baze de date centralizate și actualizate.

În multe orașe, serviciile sociale destinate acestei categorii sunt insuficiente ca număr, capacitate și specializare.

În special: adăposturile de noapte sunt supraaglomerate sau funcționează doar sezonier;

• serviciile de reintegrare socială (locuințe tranzitorii, consiliere, integrare profesională) sunt limitate;
• există decalaje majore între nevoile persoanelor fără adăpost și resursele autorităților locale;
• lipsa actelor de identitate blochează accesul la servicii sociale, medicale și de ocupare.

În același timp, România are obligații interne și internaționale privind protecția persoanelor vulnerabile, prevăzute de:

• Legea asistenței sociale nr. 292/2011,
• Strategia Națională privind Incluziunea Socială,
• Carta Socială Europeană,
• Convenția ONU privind Drepturile Omului.

Având în vedere responsabilitățile Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale  în coordonarea politicilor de incluziune, este necesară clarificarea măsurilor existente și a celor planificate pentru sprijinirea integrării persoanelor fără adăpost.

Vă solicit, așadar, următoarele informații detaliate:

1. Cadru strategic și planificare

1.1. Care este strategia națională actuală privind prevenirea și combaterea fenomenului persoanelor fără adăpost?

1.2. Există un plan interinstituțional de cooperare între minister, autoritățile locale, Ministerul Sănătății, MAI și ONG-uri?

1.3. Ce indicatori de performanță au fost stabiliți pentru reducerea numărului de persoane fără adăpost?

2. Servicii și infrastructură socială

2.1. Câte centre de primire, adăposturi de noapte, centre de zi și locuințe protejate funcționează în prezent la nivel național?

2.2. Câte dintre acestea sunt în conformitate cu standardele minime de calitate prevăzute de legislația în vigoare?

2.3. Câte persoane au beneficiat de servicii în ultimii trei ani, defalcat pe județe?

3. Reintegrare socială și profesională

3.1. Ce programe sunt prevăzute pentru:

– obținerea sau reemiterea actelor de identitate;

– accesul la servicii medicale, evaluare psihosocială, tratament și prevenirea dependențelor;

– consiliere psihologică;

– reintegrare profesională, formare și angajare?

3.2. Ce parteneriate cu AJOFM-urile sunt în vigoare pentru inserția pe piața muncii?

3.3. Există programe de „locuințe de tranziție” sau „locuințe sociale cu sprijin specializat” ?

 Care este impactul acestora?

4. Buget și finanțare

4.1. Ce buget a fost alocat pe ultimii 5 ani pentru serviciile dedicate persoanelor fără adăpost?

4.2. Ce finanțări sunt programate pentru anii următori?
4.3. Există proiecte finanțate din fonduri europene sau PNRR dedicate

acestei problematici?

5. Colaborare instituțională și parteneriate

5.1. Cum se realizează colaborarea cu ONG-urile specializate?
5.2. Ce mecanisme de monitorizare și evaluare există pentru serviciile

oferite persoanelor fără adăpost?

5.3. Cum este sprijinită capacitatea autorităților locale, în special a celor cu resurse limitate?

6. Prevenirea situațiilor de pierdere a locuinței

6.1. Există programe de prevenție a evacuărilor forțate pentru familiile vulnerabile?
6.2. Ce măsuri sunt prevăzute pentru prevenirea recidivei în situația lipsei adăpostului?

Considerații finale asupra prezentei interpelări

Fenomenul lipsei locuinței nu este doar o problemă socială, ci și una de sănătate publică, siguranță comunitară și respectare a drepturilor omului.

Lipsa unor măsuri integrate conduce la costuri sociale și economice semnificative pentru stat, în timp ce implementarea unor programe eficiente – precum modelul „Housing First” – s-a dovedit în Europa mult mai eficientă și sustenabilă.

Persoanele fără adăpost sunt expuse la riscuri multiple: excluziune socială severă, lipsa accesului la servicii medicale, mortalitate crescută, dependențe, violență, lipsa identității legale, imposibilitatea accesării drepturilor sociale și a unui loc de muncă.

Această situație generează un cerc vicios care, fără intervenția statului, devine imposibil de rupt.

În acest context, consider absolut necesară clarificarea modului în care România își propune să abordeze, într-o manieră coerentă și cu resurse adecvate, această problemă majoră.

Lipsa unei strategii unitare și a unui mecanism de monitorizare a fenomenului la nivel național generează decalaje majore între județe, suprasolicită autoritățile locale și limitează accesul persoanelor vulnerabile la servicii de bază.

Având în vedere obligațiile statului român în domeniul incluziunii sociale — prevăzute în legislația națională, dar și în documentele europene și internaționale la care România este parte — consider că este de maximă urgență implementarea unui set de măsuri coerente, predictibile și bine finanțate.

O politică publică funcțională în domeniul persoanelor fără adăpost trebuie să includă prevenție, intervenție, sprijin comunitar, reintegrare și monitorizare post-integrare.

Prin urmare, informațiile solicitate prin prezenta interpelare sunt necesare pentru a asigura transparența acțiunilor ministerului, pentru a evalua eficiența politicilor existente și pentru a identifica direcțiile în care este nevoie de consolidare, extindere sau reformă.

În lumina celor de mai sus, subliniez importanța răspunsului dumneavoastră complet, fundamentat și livrat în termenul prevăzut de Regulamentul Parlamentului, pentru a putea contribui la îmbunătățirea cadrului de politici publice destinat integrării persoanelor fără adăpost — una dintre cele mai vulnerabile și neglijate categorii sociale.

The post Barcari Dorina – Interpelare – Măsurile prevăzute pentru integrarea persoanelor fără adăpost la nivel național appeared first on AUR.