Dar, ca deputat în Comisia pentru Buget, Finanțe şi Bănci, am datoria să spun un adevăr mai incomod: cearta dintre ministru şi premier acoperă un eşec de politică publică cu rădăcini mult mai adânci, comun tuturor guvernelor postaderare.

Cifrele din bugetul Ministerului Agriculturii, analizate în detaliu în Comisie, şi actele normative trecute prin comisie în ultimii doi ani vorbesc de la sine: România şi-a finanțat cronic cheltuielile operaționale ale fermierilor, dar a refuzat sau a eşuat să construiască capacitate productivă pe termen lung, adică să acopere investițiile. Statul a pansat. Nu a tratat.

Ce ne spun datele bugetare

Fondurile pentru investiții – abandonate. Titlurile XII şi XIII din bugetul MADR (finanțare PNRR – irigații, digitalizare, infrastructură de procesare) s-au prăbuşit cu 90–93% față de propunerile din 2025: de la 244 de milioane de lei la sub 25 de milioane. Irigațiile – subiect de discurs politic de trei decenii – primesc în 2026 o sumă simbolică de 7,2 milioane de lei (componenta PNRR). Cu siguranță aceasta nu este o politică de investiții, ci o capitulare bugetară în fața unei probleme structurale.

Subvențiile operaționale – perpetuate, dar neexecutate nici măcar integral. Sub-execuția la Transferuri (Titlul VI – finanțarea APIA, AFIR, ANIF) a fost de 62% din creditele de angajament în 2025. Instituțiile care trebuie să plătească fermierul nu au primit banii la timp sau deloc.
Fondurile europene pentru investiții rurale – sub-executate cronic. Programul FEADR 2023–2027 (modernizarea exploatațiilor, procesare, irigații, lanțuri scurte de aprovizionare) a acumulat angajamente de 19,4 miliarde lei, dar are acoperire în plăți de numai 7,6 miliarde – o rată de conversie de 39%. Nu banii au lipsit pe hârtie; a lipsit capacitatea de absorbție şi voința politică de a simplifica accesul fermierilor la investiții.

Paradoxul productivității: mulți fermieri, mult pământ, puțină valoare

Datele Eurostat (actualizate în aprilie 2026) descriu un paradox dureros al agriculturii româneşti: România are cei mai mulți fermieri din UE, una dintre cele mai mari suprafețe agricole şi totuşi una dintre cele mai scăzute productivități pe lucrător din întreaga Uniune.
Număr şi structură: 3,5 milioane de fermieri, 90% cu exploatații sub 5 hectare. România concentrează 23% din forța de muncă agricolă a întregii Uniuni Europene, cel mai ridicat procent din UE. Cu toate acestea, 9 din 10 fermieri români lucrează exploatații sub 5 hectare – un nivel de fragmentare care face aproape imposibilă mecanizarea eficientă, investiția în stocare sau accesul direct la lanțuri de valoare. Aceasta este agricultura de subzistență pe care statul a perpetuat-o prin subvenții operaționale în loc s-o transforme prin susținerea asocierii şi consolidării.

Productivitatea muncii: creştere de suprafață, nu de eficiență. Indicatorul A al Eurostat (venitul real net per unitate de muncă anuală – AWU) a înregistrat în 2024 o scădere de 16,8% în România, printre cele mai mari căderi din UE. A revenit cu +28,5% în 2025, al treilea cel mai mare salt din UE, după Estonia (+41%) şi Luxemburg (+29,5%). Totuşi, această revenire este parțial iluzorie: forța de muncă agricolă s-a contractat cu 11,7% în 2025 (cea mai abruptă scădere din UE), ceea ce înseamnă că acelaşi venit este înpărțit între mai puțini lucrători. Productivitatea nu a crescut pentru că fermierii au devenit mai eficienți, ci pentru că mulți au renunțat la agricultură. Ritmul mediu de scădere a forței de muncă agricole în România în perioada 2010–2025 a fost de −3,5%/an, al treilea cel mai rapid din UE, după Bulgaria (−6,3%/an) şi Ungaria (−3,9%/an).

Ponderea în PIB – dublu față de media UE, dar productivitate scăzută. Agricultura contribuie cu 2,5% la PIB-ul României, aproape dublu față de media UE (1,3%). România este al şaptelea mare producător agricol din UE ca valoare a producției (23,4 miliarde euro în 2025). Cu alte cuvinte, avem pamant, avem oameni, avem recunoaştere ca producător relevant în UE. Dar valoarea adăugată pe lucrător – măsura reală a eficienței şi a bunăstării fermierului – rămâne printre cele mai scăzute din Uniune.

Comparația europeană este limpede: țări ca Olanda, Belgia sau Danemarca, cu suprafețe agricole mult mai mici decât România şi cu o forță de muncă agricolă incomparabil mai redusă față de a noastră, generează o valoare adăugată incomparabil mai mare per hectar şi per lucrător. Aceasta nu este o diferență de fertilitate a solului sau de climat. Este o diferență de politică agricolă: acele țări au investit în mecanizare, irigații, procesare, lanțuri de aprovizionare eficiente, asociere şi digitalizare. România a plătit motorină şi a compensat seceta.

Paradoxul nu este nou: după cucerirea Banatului de la otomani, Prințul Eugeniu de Savoya a apelat la coloniști europeni, în special italieni, cu tradiție solidă în agricultură şi zootehnie, tocmai fiindcă agricultura de subzistență locală era incapabilă să genereze impact comercial la scară macroeconomică (Victor Neuman, Timişoara sub semnul Prințului Eugeniu de Savoya). Trei secole mai târziu, din păcate, situația se perpetuează.

Dincolo de cearta politică: o eroare de filozofie

Fostul ministru Barbu compară frecvent două perioade: cea a guvernelor PSD (14 acte normative de sprijin, ~860 milioane euro) față de cea a Guvernului Bolojan (3 acte, ~200 milioane euro). Această comparație este pertinentă în privința volumului. Dar nu spune nimic despre structura acelui sprijin.

Marea majoritate a actelor normative de sprijin agricol trecute prin Comisia de Buget în ultimii ani – indiferent de guvernul care le-a inițiat – au vizat: compensații pentru secetă, scutiri sau retururi de accize la motorină, ajutoare de minimis pentru acoperirea costurilor curente, scheme de plată directă şi sprijin de urgență pentru fluxul de numerar al fermierilor.

Sunt măsuri necesare în situații de criză. Dar nu sunt politică agricolă strategică. A da motorină mai ieftină unui fermier care cultivă pe pământ neirigat, cu utilaje vechi, fără siloz propriu şi fără acces direct la piață, înseamnă să îl ajute să supraviețuiască un sezon, nu să devină competitiv. Plusvaloarea – la nivel micro, pentru fermier, şi macro, pentru bugetul de stat – se construieşte prin investiții, nu prin subvenții de supraviețuire.

Irigațiile, depozitele colective, centrele de colectare şi procesare, mecanizarea, digitalizarea, formele asociative susținute real – acestea sunt instrumentele care transformă. Nu s-a întâmplat. Nici sub guverne PSD, nici sub altele.

Ce ar trebui să se întâmple

1. Reorientarea fondurilor FEADR şi PNRR agricol spre investiții accesibile. Procedurile de accesare sunt prea greoaie pentru fermierul mediu. Simplificarea trebuie să fie o prioritate legislativă, nu un slogan.
2. Susținerea consolidării şi a formelor asociative. A continua să subvenționezi individual 3,5 milioane de exploatații sub 5 hectare înseamnă a perpetua fragmentarea. Politicile de sprijin ar trebui să stimuleze cooperativele, grupurile de producători şi consolidarea voluntară a exploatațiilor.
3. Executarea reală a bugetului alocat. O sub-execuție de 62% la transferurile către APIA şi AFIR nu este o problemă de calendar – este o problemă de capacitate instituțională. Banii există pe hârtie; fermierul nu îi vede.
4. Refacerea componentei PNRR agricole. Abandonul cvasi-total al finanțărilor PNRR pentru irigații şi modernizare în bugetul 2026 este inacceptabil în contextul schimbărilor climatice. Acest capitol trebuie refăcut în negocierile bugetare 2027.
5. Indicatori de performanță, nu volume de cheltuieli. Criteriul de succes nu trebuie să fie numărul de acte normative sau milioanele alocate, ci productivitatea agricolă pe lucrător, valoarea adăugată per hectar, suprafața irigată, numărul de exploatații viabile economic. Acestea sunt indicatorii pe care îi urmăreşte Eurostat pentru fiecare stat membru şi pe care România îi ratază sistematic.

Disputa Barbu–Bolojan este, în fond, o dispută despre cât şi cine. Întrebarea corectă este alta: spre ce anume am direcționat banii publici şi europenii destinați agriculturii? Răspunsul, confirmat de datele bugetare analizate în Comisie şi de statisticile Eurostat, este că am acoperit supraviețuirea, nu am finanțat viitorul. România are 23% din forța de muncă agricolă a UE şi o producție de 23 de miliarde de euro. Putea fi mult mai mult. Stă în puterea oricărui guvern serios să corecteze această eroare de orientare strategică”, a declarat deputatul AUR Florin Popovici.

The post Florin Popovici (deputat AUR): „Agricultura română: statul a pansat, nu a tratat. Dincolo de cearta Barbu–Bolojan, o politică structurală eşuată pe care o plătim cu toții” appeared first on AUR.